Paola Malavasi, „Orașul lemnului – La citta di legno”

Spune-mi că a fost o glumă.

Doamne, nevăzutule Tată, prin lege,Tu

Îi vei aduce curând, pe cei dragi, acasă?

Tu care-i strângi pe părinți seara laolaltă

pe-al meu l-ai pus în care pajiște ?

Îl voi afla cu un coș cu căpșuni în mână?

Aș vrea să știu pe unde s-au dus ai mei

şi unde-s acele cetăţi de pământ și de lemn

care-mi făceau mai bogate tablouri și vise.

Și dacă le este bine. Și-o să ne fie bine? Și

dacă și fiicei mele o să-i fie bine? Îl vei lăsa

minunatul ei zâmbet? Oare-o să mă sărute și

dincolo de moarte?

A fost o glumă, spune?

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Dimmi che e stato uno scherzo.

Dio Padre invisibile, tu per statuto,

li rimanderai presto a casa, i nostri cari?

Tu che raccogli a sera, in mazzo, tutti i padri

in quale prato hai messo il mio?

Lo ritrovero con un cestino di fragole in mano?

Vorrei sapere dove hai portato lui

e quelli delle citta di legno e terra

che ingombrano sogni e dipinti.

E se stanno bene. E staremo bene? E poi

anche mio figlio stara bene? Gli lascerai

quel bel sorriso? Mi bacera oltre la morte?

Era uno scherzo, di’?

Czesław Miłosz , “O zi așa fericită – Dzień taki szczęśliwy”

Ceața se ridicase devreme, lucrasem în gradină.

Pe flori de caprifoi stăteau cocoțați colibrii.

Nu e nimic pe pământ, iar eu să-mi doresc să am.

Nu cunoșteam pe nimeni demn de invidiat.

Uitasem tot răul care mi s-a întâmplat.

Nu îmi era rușine de gândul de-a fi cine eram.

Nici o durere în trup. Iar când m-am îndreptat

Am văzut marea albastră și pânze.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Mgła opadła wcześnie, pracowałem w ogrodzie.

Kolibry przystawały nad kwiatem kaprifolium.

Nie było na ziemi rzeczy, którą chciałbym mieć.

Nie znałem nikogo, komu warto byłoby zazdrościć.

Co przydarzyło się złego, zapomniałem.

Nie wstydziłem się myśleć, że byłem kim jestem.

Nie czułem w ciele żadnego bólu.

Prostując się, widziałem niebieskie morze i żagle.

Charles Baudelaire, ”Celei mult prea voioase – A celle qui est trop gaie”

Capul tău, gestul tău, portul tău

Sunt mândre ca un peisaj frumos;

Surâsul mereu îți joacă pe chip

Ca, proaspăt, vântul pe un cer senin.

Chipul ți-l mângăie doruri fugare

Uimite și ele de sănătatea

Cea izvorând din umerii dalbi

Și din splendoarea brațelor albe.

Culorile atrăgătoare

Împodobindu-ți vestmântul

Dau viață în mintea poeților

Unui balet de flori.

Nebunele tale rochii – emblemă

A minții tale bogate-n culori!

Nebună ce mă înnebunește,

Eu te urăsc tot pe cât te ador!

În vreo frumoasă grădină, ades,

Acolo unde-mi târăsc letargia,

Acolo simțeam, ca o ironie,

Cum soarele îmi sfâșie pieptul;

Și primăvara și atâta verde

M-au umilit într-atât,

Încât cu o floare am pedepsit

O prea insolentă Natură.

Așa că aș vrea, într-o noapte,

Când ceasul plăcerii bate,

Înspre comorile trupului tău,

Fără murmur urcând ca un laș,

Să chinui voioasa ta carne,

Să învinețesc sânu-ti alb,

În carnea uimită să-ți fac

O rană adâncă și largă.

Și, amețitoare dulceață!

Prin buzele acele noi –

Mai luminoase, mai moi –

Să-mi picur, o, soră, veninul!

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Ta tête, ton geste, ton air

Sont beaux comme un beau paysage ;

Le rire joue en ton visage

Comme un vent frais dans un ciel clair.

Le passant chagrin que tu frôles

Est ébloui par la santé

Qui jaillit comme une clarté

De tes bras et de tes épaules.

Les retentissantes couleurs

Dont tu parsèmes tes toilettes

Jettent dans l’esprit des poètes

L’image d’un ballet de fleurs.

Ces robes folles sont l’emblème

De ton esprit bariolé ;

Folle dont je suis affolé,

Je te hais autant que je t’aime!

Quelquefois dans un beau jardin

Où je traînais mon atonie,

J’ai senti, comme une ironie,

Le soleil déchirer mon sein;

Et le printemps et la verdure

Ont tant humilié mon coeur,

Que j’ai puni sur une fleur

L’insolence de la Nature.

Ainsi je voudrais, une nuit,

Quand l’heure des voluptés sonne,

Vers les trésors de ta personne,

Comme un lâche, ramper sans bruit,

Pour châtier ta chair joyeuse,

Pour meurtrir ton sein pardonné,

Et faire à ton flanc étonné

Une blessure large et creuse,

Et, vertigineuse douceur !

A travers ces lèvres nouvelles,

Plus éclatantes et plus belles,

T’infuser mon venin, ma soeur !

Cesare Pavese, ”Eu totdeauna doar te-am văzut – Ti ho sempre soltanto veduta”

Eu totdeauna doar te-am văzut,

nu ți-am vorbit niciodată

în clipele tale cele mai bune.

Dar sufletul meu acum

este așa de încordat,

teribil de înfiorat,

în fața ta prăbușit,

încât pacea nu-mi pot afla.

Iar eu cu tine nu pot vorbi

nu pot nici măcar să m-apropii,

căci toate visele mele

s-ar prăbuși.

Daca tremură sufletul meu

în noaptea asta așa cumplit,

atunci niciodată nu voi afla

ce va să se întâmple cu biata inima mea

sub valul sângelui,

la măreția ta?

Daca acum îmi pare că mor,

atunci ce vârtejuri nebune,

ce bătăi ale inimii muribunde,

urlând sfârșită de voluptate

mi-ar da oare atunci

realitatea ta?

Dar eu cu tine nu pot vorbi,

nu pot nici măcar să m-apropii:

în clipele tale sublime

eu totdeauna doar te-am văzut,

eu doar te-am visat totdeauna.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Ti ho sempre soltanto veduta,

senza parlarti mai,

nei tuoi istanti più belli.

Ma ho l’anima ormai tanto tesa,

schiantata dalla tua figura,

che non trovo più pace

al suo brivido atroce.

E non posso parlarti,

nemmeno avvicinarmi,

ché cadrebbero tutti i miei sogni.

Oh se tale è il tremore orribile

che ho nell’anima questa notte,

e non ti conoscerò mai,

che cosa diverrebbe il mio povero cuore

sotto l’urto del sangue,

alla sublimità di te?

Se ora mi par di morire,

che vertigine folle,

che palpiti moribondi,

che urli di voluttà e di languore

mi darebbe la tua realtà?

Ma io non posso parlarti,

e nemmeno avvicinarmi:

nei tuoi istanti più belli

ti ho sempre soltanto veduta,

sempre soltanto sognata.

Lalla Romano, ”Nu-mi cere – Non chiedere”

Iar tu nu-mi cere

mireasmă de floare

când îți pot da

roadele toamnei

Tu nu respinge hrana

de vreme ce vine iarna

iar sfinții de altădată

fruntea deja și-o nalță

spre-a contempla veșnicia

Noi fii ai clipei

să bem ultimul vin

-traducere de Catalina Franco-

___________________________

Non chiedere

profumo di fiore

quando io posso darti

frutti d’autunno

Non ricusare di nutrirti

poiché l’inverno è alle porte

e già i santi vecchi

hanno levato la fronte

a contemplare l’eterno

Noi figli dell’attimo

beviamo l’ultimo vino

Diego Valeri, ”Dimineață de septembrie – Mattino di settembre”

În acea zi eram doar noi doi în pădure,

tu și cu mine, scumpă copilă,

treceam prin neguri și prin lumină,

aveam în inimi atâta uimire.

Tu printre frunze descopereai

zmeură roz, fragi roșii și verzi,

te târâiai prin iarbă în ​​genunchi,

strigăte mici de mirare scoteai.

Eu admiram la picioare vreo floare

de aur, ori vre un con de pin cafeniu;

fără regret ori durere gândeam

la biata mea soarta sărmană.

Cu ochii pe sus, mai apoi am văzut

prin rarii pini, îndepărtatele culmi,

aeriene contururi pe cerul înalt,

dulci ca speranța deșartă.

Apoi am gândit că va fi să murim,

la strigătul tău, brusc am tresărit;

capul tău blond ți-l vedeam apărând

de după un afin albastru …

Era septembre, o dimineață-n pădure.

Ori poate atunci am trăit doar un vis…

De-a fost adevăr, acum a pierit. Dar

De-a fost vis, mult prea frumos fu visul.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Quel dì eravamo soli nel bosco,

Io e tu, mia cara figlia,

e andavamo tra chiaro e fosco,

pieno il cuore di meraviglia.

Scoprivi sotto le foglie i lamponi

rosa, le fragole rosse e verdi,

ti trascinavi su l’erba carponi,

lanciando dei piccoli gridi acerbi.

Io contemplavo ai miei piedi un fiore

giallo smagliante, una pigna bruna;

pensavo senza rimpianto o dolore

alla mia povera fortuna.

Poi, rilevati gli occhi, scorgevo

tra i pini radi le cime lontane,

aeree cose di cielo nel cielo,

dolci come le speranze vane.

Poi pensavo che bisogna morire,

e trasalivo d’improvviso ai tuoi strilli;

vedevo la tua testa bionda apparire

da dietro una macchia di mirtilli…

Era un mattino di settembre, in un bosco.

O forse è stato un sogno anche quello…

E s’era vero, anch’esso ora è morto.

Ma se fu un sogno, fu un sogno pur bello.

Victor Hugo, ”Mâine, devreme-n zori – Demain, des l’aube”

Mâine, devreme-n zori, de cum va fi lumină,

Eu o să plec. Eu știu, eu știu că tu m-aștepți.

Voi merge prin pădure, voi trece peste munți.

Departe, azi, de tine, eu n-aș putea rămâne.

Cu ochii țintuiți în gândurile mele,

Fără să văd nimic, fără s-aud nimic,

Și neștiut și singur, cu mâinile cruciș.

Și ziua va fi noapte, și noaptea va fi ziuă.

Nimic nu voi privi, nici soarele ce-apune,

Nici pânzele departe venind către Harfleur,

Și când voi fi acolo, pe-al tău mormânt voi pune

Un mic mănunchi de lăcrămioare-flori.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Demain, des l’aube, a l’heure ou blanchit la campagne,

Je partirai. Vois-tu, je sais que tu m’attends.

J’irai par la foret, j’irai par la montagne.

Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps.

Je marcherai les yeux fixés sur mes pensées,

Sans rien voir au dehors, sans entendre aucun bruit,

Seul, inconnu, le dos courbé, les mains croisées,

Triste, et le jour pour moi sera comme la nuit.

Je ne regarderai ni l’or du soir qui tombe,

Ni les voiles au loin descendant vers Harfleur,

Et quand j’arriverai, je mettrai sur ta tombe

Un bouquet de houx vert et de bruyere en fleur.

Charles Baudelaire, ”Unei trecătoare – A une passante”

Asurzitoare, strada, în jurul meu gemea.

Subțire și înaltă, durere maiestuoasă,

În văl de mare doliu, c-o mână fastuoasă,

Impunător, femeia, trecu prin fața mea,

Cu pas vioi și sprinten, picioare de statuie.

Un cer livid din ochi-i ce semănau furtune,

Plăcerea ce ucide și vraja care doare

Eu am băut, aprins, și beat de încântare.

Un fulger… apoi noaptea! – Fugară frumusețe

Tu care c-o privire m-ai renăscut deodată,

Te voi vedea de-a-pururi doar în eternitate?

Altunde, prea târziu! ori poate niciodată!

Căci calea tu nu-mi știi, eu – unde tu dispari,

O, tu, zadarnic dragă, o tu, care știai!

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

La rue assourdissante autour de moi hurlait.

Longue, mince, en grand deuil, douleur majestueuse,

Une femme passa, d’une main fastueuse

Soulevant, balançant le feston et l’ourlet;

Agile et noble, avec sa jambe de statue.

Moi, je buvais, crispé comme un extravagant,

Dans son oeil, ciel livide où germe l’ouragan,

La douceur qui fascine et le plaisir qui tue.

Un éclair… puis la nuit! — Fugitive beauté

Dont le regard m’a fait soudainement renaître,

Ne te verrai-je plus que dans l’éternité?

Ailleurs, bien loin d’ici! trop tard! jamais peut-être!

Car j’ignore où tu fuis, tu ne sais où je vais,

Ô toi que j’eusse aimée, ô toi qui le savais!

Titos Patrikios, „Roze nepieritoare – Rose pereni”

Frumusețea femeilor ce ne-au schimbat viața

mai mult decât sute de revoluții

nu se pierde, nu se duce cu anii

pe măsură ce dispar trăsăturile

pe măsură ce trupul se deformează.

Rămâne-n dorințele trezite odinioară

chiar și-n cuvintele întârziate

în explorarea cărnii pe bâjbâite

în drame nicicând la lumină ieșite

în urmele despărțirilor

în totalele potriviri.

Frumusețea femeilor care ne schimbă viața

rămâne în poemele scrise doar pentru ele

roze perene ce dau mereu același parfum,

roze nepieritoare, cum doar poeții dintotdeauna o spun.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

La bellezza delle donne che ci hanno cambiato la vita

più profondamente di cento rivoluzioni

non si perde, non dilegua con gli anni

per quanto svaniscano i tratti

per quanto si deformino i corpi.

Resta nei desideri suscitati un tempo

nelle parole giunte anche in ritardo

nell’esplorazione incerta della carne

nei drammi mai venuti alla luce

nel riflettersi delle separazioni,

nelle identificazioni totali.

La bellezza delle donne che cambiano la vita

resta nelle poesie scritte per loro

rose perenni che effondono sempre lo stesso profumo,

rose perenni, come da sempre dicono i poeti.

Juan Ramon Jimenez ,” Călătoria din urmă”- ”El Viaje Definitivo”

Și am să plec. Și vor rămâne păsări cântând;

livada, și ea, va rămâne, cu pomii ei verzi,

și cu fântâna ei albă.

Când o să cadă seara, cerul va fi albastru senin;

și va suna, cum sună și-n seara asta,

clopotul de la turn.

Vor fi murit cei care m-au iubit;

și-n fiecare an cătunul va fi diferit;

și prin livada înflorită, cu pomi văruiți,

sufletul meu nostalgic va rătăci.

Eu am să plec; și voi fi singur, fără cămin, fără pomii verzi,

fără fântâna albă,

fără albastrul din cerul senin…

Și vor rămâne păsări cântând.

-traducere de Catalina Franco

_________________________________

Y yo me iré. Y se quedarán los pájaros cantando;

y se quedará mi huerto con su verde árbol,

y con su pozo blanco.

Todas las tardes el cielo será azul y plácido;

y tocarán, como esta tarde están tocando,

las campanas del campanario.

Se morirán aquellos que me amaron;

y el pueblo se hará nuevo cada ano;

y en el rincon de aquel mi huerto florido y encalado,

mi espiritu errará, nostalgico.

Y yo me iré; y estaré solo, sin hogar, sin árbol

verde, sin pozo blanco,

sin cielo azul y plácido…

Y se quedarán los pájaros cantando.