Juan Vicente Piqueras, ”Stirpe de insule – Raza de islas”
Ne iau drept bărci, și suntem insule.
Deșerte și complicate, și oare ce comori
Am putea oferi celor care n-ajung?
Coasta noastră e dură. Iar farul nostru –
voce în loc de lumină –
mai mult înspăimântă decât atrage
și, în noapte pierdut, nici un marinar
nu va ajunge la țărmul unde încă ne dor
rămășițele naufragiului
care ne știe pustiul.
Noaptea, fiece noapte, promite negându-ne
drumul-înapoi, revenirea,
iubirea – ce ne salvează de noi,
cuvântul spus pentru totdeauna.
În noi există copaci fără nume
și obosiți de-a da umbră, de-a crește singuri.
Cei ce nu pleacă, dar suferind
de o sete de stâncă, cei iubind portul
și navigând în vise, ei caută altă sete
s-o potolească pe-a lor, ei ne contemplă,
Ei ne văd bărci fericite.
Noi suntem insule.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Y tomados por barcos somos islas.
Desiertas, intrincadas, ¿qué tesoros
podemos ofrecer a quien no llega?
Nuestra costa es difícil. Nuestro faro
de voz en vez de luz
asusta más que atrae
y ningún marinero perdido en cualquier noche
llegará a nuestras playas donde aún duelen
las huellas de aquel náufrago
que nos supo a desiertos.
La noche, noche a noche, nos promete y nos niega
el rumbo del regreso, el tornaviaje,
el amor que nos salve de nosotros
y la palabra dicha para siempre.
Hay en nosotros árboles sin nombre
cansados de su sombra y de crecer a solas.
Aquellos que no parten pero sufren
de sed acantilada, aman los puertos,
zarpan en sueños, buscan otra sed
donde saciar la suya, nos contemplan,
nos ven naves, felices.
Somos islas.
catalinafrancoblog 