Odisseas Elitis, „Soarele întâiul”

Adeseori, când vorbesc despre soare, un trandafir roșu mare

îmi învăluie limba. Dar tăcerea nu este posibilă.

Am trăit numele iubit

La umbra unui măslin bătrân

În veșnicia zbaterii mării.

Cei care m-au ucis cu pietre nu mai trăiesc

Am construit un izvor cu pietrele lor

Pe marginea lui vin copilele

Buzele lor coboară din zori

Părul lor se topește adânc în viitor.

Vin rândunelele, fetele vântului

Zboară și beau ca viața să continue

Sperietoarea din vis devine vis

Durerea dublează acel promontoriu râvnit

Niciun glas nu se pierde în pântecul cerului.

O mare nepieritoare, ce-n șoaptă-mi susuri,

De dimineața mă aflu pe gura zorilor tăi

În partea de sus a lor, unde dragostea ta apare

Și văd voința nopții cum transfuzează stelele

Și cum voința zilei mângâie tandru pământul.

Peste câmpiile vieții semăn mii de turcoaze mici

Mii de băieți în vântul cinstit

Băieți frumoși și puternici care exală bunăvoință

Și care știu să scruteze spre orizonturi adânci

Când melodiile inaltă insulele.

Am gravat numele iubit

La umbra unui măslin bătrân

În veșnicia zbaterii mării.

-traducere de Catalina Franco–

_________________________________

Yves Bonnefoy, ”În nada cuvintelor – Dans le leurre des mots”

II

Și aș putea

În curând, în tresărirea trezirii abrupte,

Să spun sau să încerc să dezvalui tumultul

Ghearelor și al râsetelor care se înfruntă

Cu lăcomia tristă a vieților elementare

La dezagregata margine a cuvântului.

Aș putea striga că pe pământ, oriunde,

Nedreptatea și nenorocirea omoară sensul

Pe care mintea visase să-l dăruiască lumii,

De fapt, să-mi amintească ce este,

Că e numai luciditate care disperă

Și că, deși răsucită

Pe crengile din grădina Armidei, himera

Ce înșală rațiunea la fel de mult ca și visul,

Abandonează cuvintele șterse,

Proză, prin evidența materiei,

Jertfă a frumuseții în adevăr,

Și că, de asemeni, îmi pare a fi reală

Doar vocea care mai speră, fie ea chiar

Și inconștientă de legea care o neagă.

Real e doar freamătul mâinii ce-atinge

Promisiunea alteia; reale sunt numai acele

Bariere, pe care le crește-n penumbră amurgul

Când se întunecă, peste un drum al întoarcerii.

Știind tot ce trebuie șters din carte, totuși,

Un singur cuvânt rămâne să-mi ardă buzele.

O, poezie,

Nu pot să nu te numesc

Cu numele pe care nu-l mai iubim cei ce rătăcim

Printre ruinele verbului azi.

Îndrăznesc ție să-ți vorbesc, direct

Ca în elocvența din alte vremuri

În care se ridicau, în ajun de zile de sărbătoare,

Pe cea mai înaltă dintre coloanele sălilor

Ghirlande de frunze și roade.

O fac, încrezător că memoria o să-i învețe,

Pe cei căutând cuvintele sale simple,

Dându-le sensul, în ciuda enigmei,

Făcându-i să descifreze, în marile sale pagini,

Numele tău, al tău și al multor, acolo unde

Vor arde în tăcere într-un foc limpede,

Crengile îndoielilor și ale spaimelor lor.

„Iată, va spune ea, în singura carte

Scrisă de-a lungul secolelor, vedeți cum cresc

Semnele în imagini. Și munții

În depărtări albăstrindu-se, ca să fii tu pământ.

Iată cântul ce elucidează

Din înțeleptul lui flaut până la coama lucrurilor

O melodie-a culorii în ceea ce este.”

O, poezie,

Știu că ești disprețuită și renegată.

Că te consideră teatru, chiar o minciună,

Că te încarcă cu toate păcatele limbii,

Că spun celor care totuși ar vrea să bea

Că apa pe care-o tu le-o aduci este rea

Și, dezamăgiți, să se îndepărteze, spre moarte.

E-adevărat că noaptea umflă cuvintele,

Că vântul le-întoarce foile, și că flăcările

Aduc fiarele lor îngrozite chiar sub ai noștri pași.

Crezusem noi oare că ne va duce departe

Calea care se pierde în realitate,

Nu, imaginile se înfruntă în contra apei în creștere,

Sintaxa lor este incoerență, și e cenușă,

Și în curând, chiar n-au să mai fie imagini,

N-au să mai fie nici cărți, nici trupul mare și cald al lumii

Să strângă în brațe dorința noastră.

Dar la fel de bine eu știu că nu e o altă stea

Care, misterios și augural, să se miște,

Pe cerul iluzoriu al stelelor fixe,

Că barca ta totdeauna-i întunecată, dar acolo umbrele

Se readună în arc, și chiar cântă

Ca altădată noii veniți, pe când crescuse

În fața lor, la capătul lungii călătorii,

Pământul în spumă, și strălucise farul.

Iar dac-ar rămâne ceva,

În afară de vânt, de stâncă, de mare, atunci

Știu că tu o să fii, chiar și noaptea,

Ancora aruncată, pașii tremurători pe nisip,

Lemnul pe care l-am strâns, și scânteia

Sub ramuri umede și, în așteptarea

Îngrijorată a flăcării care ezită,

Dintâiul cuvânt după tăcerea prelungă,

Dintâiul foc aprins la capătul lumii moarte.

________________________________

-traducere de Catalina Franco–

________________________________

II

Et je pourrais

Tout à l’heure, au sursaut du réveil brusque,

Dire ou tenter de dire le tumulte

Des griffes et des rires qui se heurtent

Avec l’avidité sans joie des vies primaires

Au rebord disloqué de la parole.

Je pourrais m’écrier que partout sur terre

Injustice et malheur ravagent le sens

Que l’esprit a rêvé de donner au monde,

En somme, me souvenir de ce qui est,

N’être que la lucidité qui désespère

Et, bien que soit retorse

Aux branches du jardin d’Armide la chimère

Qui leurre autant la raison que le rêve,

Abandonner les mots à qui rature,

Prose, par évidence de la matière,

L’offre de la beauté dans la vérité.

Mais il me semble aussi que n’est réelle

Que la voix qui espère, serait-elle

Inconsciente des lois qui la dénient.

Réel, seul, le frémissement de la main qui touche

La promesse d’une autre, réelles, seules,

Ces barrières qu’on pousse dans la pénombre,

Le soir venant, d’un chemin de retour.

Je sais tout ce qu’il faut rayer du livre,

Un mot pourtant reste à brûler mes lèvres.

Ô poésie,

Je ne puis m’empêcher de te nommer

Par ton nom que l’on n’aime plus parmi ceux qui errent

Aujourd’hui dans les ruines de la parole.

Je prends le risque de m’adresser à toi, directement,

Comme dans l’éloquence des époques

Où l’on plaçait, la veille des jours de fête,

Au plus haut des colonnes des grandes salles,

Des guirlandes de feuilles et de fruits.

Je le fais, confiant que la mémoire,

Enseignant ses mots simples à ceux qui cherchent

À faire être le sens malgré l’énigme,

Leur fera déchiffrer, sur ses grandes pages

Ton nom un et multiple, où brûleront

En silence, un feu clair,

Les sarments de leurs doutes et de leurs peurs.

« Regardez, dira-t-elle, dans le seul livre

Qui s’écrive à travers les siècles, voyez croître

Les signes dans les images. Et les montagnes

Bleuir au loin, pour vous être une terre.

Écoutez la musique qui élucide

De sa flûte savante au faîte des choses

Le son de la couleur dans ce qui est. »

Ô poésie,

Je sais qu’on te méprise et te dénie,

Qu’on t’estime un théâtre, voire un mensonge,

Qu’on t’accable des fautes du langage,

Qu’on dit mauvaise l’eau que tu apportes

À ceux qui tout de même désirent boire

Et déçus se détournent, vers la mort.

Et c’est vrai que la nuit enfle les mots,

Des vents tournent leurs pages, des feux rabattent

Leurs bêtes effrayées jusque sous nos pas.

Avons-nous cru que nous mènerait loin

Le chemin qui se perd dans l’évidence,

Non, les images se heurtent à l’eau qui monte,

Leur syntaxe est incohérence, de la cendre,

Et bientôt même il n’y a plus d’images,

Plus de livre, plus de grand corps chaleureux du monde

À étreindre des bras de notre désir.

Mais je sais tout autant qu’il n’est d’autre étoile

À bouger, mystérieusement, auguralement,

Dans le ciel illusoire des astres fixes,

Que ta barque toujours obscure, mais où des ombres

Se groupent à l’avant, et même chantent

Comme autrefois les arrivants, quand grandissait

Devant eux, à la fin du long voyage,

La terre dans l’écume, et brillait le phare.

Et si demeure

Autre chose qu’un vent, un récif, une mer,

Je sais que tu seras, même de nuit,

L’ancre jetée, les pas titubants sur le sable,

Et le bois qu’on rassemble, et l’étincelle

Sous les branches mouillées, et, dans l’inquiète

Attente de la flamme qui hésite,

La première parole après le long silence,

Le premier feu à prendre au bas du monde mort.

Odisseas Elitis, ”Amintirea vârstei senine – Età del glauco ricordo – Ηλικία της γλαυκής θύμησης”

Livezi de măslini și vii departe spre mare

Bărcile roșii de pescuit mai departe decât memoria

Elitre aurii de august în somnul după amiezii

Cu alge ori scoici. Și barca aceea

Abia lăsată la apă, verde, pe care în liniștea apelor încă

se vede „Domnul ne apără”.

Anii au trecut ca frunzele ca pietricelele

Îmi amintesc de băieții care au plecat marinari

Ca pe inima lor vopsind velele

Spre cele patru părți ale zării cântau

Și care vânturi reci pictate în piept purtau.

Oare ce căutam, cu culori de soare în zori, când ai ajuns

Cu vârsta mării în ochi

Și-n trup cu puterea soarelui – oare ce căutam

În peșteri marine,-n adâncuri de vaste vise

Unde-și spumegă sentimentele vântul

Necunoscut și senin, cioplindu-mi pe pieptu-mi emblema-i marină

Cu nisip de pe degete mi-am frecat degetele

Cu nisip în ochi mi-am strâns degetele

Era durerea –

Mi-amintesc era april când, prima oară, ți-am simțit greutatea umană

Trupul tău uman e lut și păcat

Ca prima noastră zi pe pământ

Sărbătoream amaryllisul – Dar mi-amintesc sufereai

A fost, adânc, o mușcătură în buze

Adânc, o unghie-n piele unde s-a scris

timpul pe veșnicie

Te-am părăsit mai apoi

Și-un vânt fulgerător a lovit

casele albe

Nălțând sentimentele albe abia spălate

Pe cerul iluminându-se ca un blestem.

Acum voi avea lângă mine-un ulcior cu apă nemuritoare

O libertate asemenea vântului care se clatină

Și acele mâini ale tale unde se chinuiește Iubirea

Și acea scoica a ta unde răsunase Egeea.

traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Oliveti e vigne lontano fino al mare

Rosse barche da pesca più lontano fino al ricordo

Elitre dorate d’agosto nel sonno meridiano

Con alghe o conchiglie. E quella barca

Appena varata, verde, che nella pace delle acque del golfo ancora legge «Dio provvede»

Sono passati gli anni foglie e ciottoli

Mi ricordo di ragazzi, marinai che partivano

Tingendo le vele come il loro cuore

Cantavano i quattro punti dell’orizzonte

E portavano tramontane dipinte dentro il petto.

Cosa cercavo quando sei giunta con i colori del sole all’alba

Con l’età del mare negli occhi

E con la salute del sole nel corpo − cosa cercavo

Nelle grotte marine, in profondità dentro gli spaziosi sogni

Dove spumeggiava i suoi sentimenti il vento

Sconosciuto e glauco, incidendo sul mio petto il suo emblema marino

Con la sabbia nelle dita chiudevo le dita

Con la sabbia negli occhi stringevo le dita

Era il dolore −

Mi ricordo era aprile quando sentii per la prima volta il tuo peso umano

Il tuo corpo umano argilla e peccato

Come il nostro primo giorno sulla terra

Era la festa degli amarilli − Ma ricordo soffristi

Fu un morso profondo nelle labbra

Un’unghiata profonda nella pelle là dove s’incide per sempre il tempo

Allora ti lasciai

E un vento tonante sollevò le bianche case

I bianchi sentimenti appena lavati su

Nel cielo che s’illuminava con un sorriso.

Ora avrò accanto una brocca d’acqua immortale

Avrò una libertà simile al vento che scuote

E quelle tue mani dove si tormenterà l’Amore

E quella tua conchiglia dove risuonerà l’Egeo.

-traduzione di Paola Maria Minucci-

–––––––––––––––––––

Ἐλαιῶνες ϰι ἀμπέλια μα ϰριά ὣς τή θάλασσα

Κόϰϰινες ψαρόβαρ ϰες πιό μαϰριά ὣς τή θύμηση

Ἔλυτρα χρυσά τοῦ Αὐγούστου στόν μεσημεριάτιϰο ὕπνο

Μέ φύϰια ἢ ὄστραϰα. Κι ἐϰεῖνο τό σϰάφος

Φρεσϰοβγαλμένο, πράσινο, πού διαβάζει ἀϰόμη στήν εἰρήνη τοῦ ϰόλπου τῶν νερῶν Ἔχει ὁ Θεός

Περάσανε τά χρόνια φύλλα ἣ β ότσαλα

Θυμᾶμαι τά παιδόπουλα, τούς ναῦτες πού ἔφευγαν

Βάφοντας τά πανιά σάν τήν ϰαρδι ά τους

Τραγουδοῦσαν τά τέσσερα σημεῖα τοῦ ὁρίζοντα

Κι εἶχαν ζωγραφιστούς βορι άδες μές στά στήθια.

Τί γύρευα ὅταν ἔφτασες βαμμένη ἀπ’ τήν ἀνατολή τοῦ ἥλιου

Μέ τήν ἡλιϰία τῆς θ άλασσας στά μάτια

Καί μέ τ ήν ὑγεία τοῦ ἥλιου στό ϰορμί —τί γύρευα

Βαθιά στίς θαλασσοσπηλιές μές στά εὐρύχωρα ὄνειρα

Ὅπου ἄφριζε τά αἰσθήματ ά του ὁ ἄνεμος

Ἄγνωστος ϰαί γλαυϰός, χαράζοντας στά στήθια μου τό πελαγ ίσιο του ἔμβλημα

Μέ τήν ἄμμο στά δάχτυλα ἕϰλεινα τά δάχτυλα

Μέ τήν ἄμμο στά μάτια ἓσφιγγα τά ὃ δάχτυλα

Ἤτανε ἡ ὀδύνη —

Θυμᾶμαι ἧταν Ἀπρίλης ὅταν ἔνιωσα πρώτη φορά τό ἀνθρώπινο βάρος σου

Τό ἀνθρώπινο σῶμα σου πηλό ϰι ἁμαρτία

Ὅπως τήν πρώτη μέρα μας στή γῆ

Γιόρταζαν τίς ἆμαρυλλίδες — Μά Θυμᾶμαι πόνεσες

Ἤτανε μιά βαθιά δαγϰωματιά στά χείλια

Μιά βαθιά νυχιά οτό δέρμα ϰατά ϰεῖ πού χαρ άζεται πανιοτινά του ὁ χρόνος

Σ’ ἄφησα τότες

Καί μιά βουερή πνοή σή ϰωσε τ’ ἄσπρα σπίτια

Τ’ ἄσπρα αἰσθήματα φρεσϰοπλυμένα ἐπάνω

Στόν οὐρανό πού φώτιζε μ’ ἕνα μειδίαμα.

Τώρα θά ’χω σιμά μου ἕνα λαγήνι ἀθ άνατο νερό

Θά ’χω ἕνα σχῆμα λευτεριᾶς ἀνέμου πού ϰλονίζει

Κι ἐϰεῖνα τά χέρια σου ὅπου θά τυραννιέται ὁ Ἔρωτας

Κι ἐϰεῖνο τό ϰοχύλι σου ὅπου θ’ ἀντηχεῖ τό Αἰγαῖο.

Emily Dickinson, ”O lume-am pierdut – I lost a world”

O lume-am pierdut cândva.

Găsit-a-o cineva?

O s-o știi după stelele

Ce fruntea-i înconjurau.

Bogatul n-ar observa-o;

Dar ochiului meu auster

Mai scumpă îi e ca orice.

O, Doamne, găsește-mi-o!

-traducere de Catalina Franco-

___________________________

I lost a world the other day.

Has anybody found?

You ’ll know it by the row of stars

Around its forehead bound.

A rich man might not notice it;

Yet to my frugal eye

Of more esteem than ducats.

Oh, find it, sir, for me!

Rainer Maria Rilke, ”Înspre împlinire tind – Este winkt zu Fühlung”

Înspre împlinire tind aproape toate cele,

din orice întorsătură adie: tu ține minte!

Ziua pe lângă care străini trecurăm,

în cele viitoare, decide ca să se dăruie.

Cine câștigurile ni le socoate? Cine pe noi

de bătrâni, de anii ce-au fost ne desparte?

Iar, de la început, ce învățarăm noi oare

decât că unul în altul se recunoaște?

Decât că doar nepăsarea ne-aprinde? Însă…

O, casă, o, luncă, o, tu, lumină de seară,

brusc și dintr-odată, aproape îmi vii în față,

și stai lângă mine, mă-îmbrățiși – îmbrățișată.

Un singur spațiu tinde-a uni întreaga fire:

spațiul lăuntric al lumii. Trecând prin noi,

zboară tăcute păsări. Eu, care-aș vrea a crește,

privesc în afară, și-n mine crește copacul.

Mă îngrijorez, și înăuntru-mi se află casa.

Eu mă acopăr, coperământu-i e-n mine.

Iubitul ce i-am devenit: în mine sălășluiește

frumosul tablou al creației, și-n mine se tânguie.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Es winkt zu Fühlung fast aus allen Dingen,

aus jeder Wendung weht es her: Gedenk!

Ein Tag, an dem wir fremd vorübergingen,

entschließt im künftigen sich zum Geschenk.

Wer rechnet unseren Ertrag? Wer trennt

uns von den alten, den vergangnen Jahren?

Was haben wir seit Anbeginn erfahren,

als dass sich eins im anderen erkennt?

Als dass an uns Gleichgültiges erwarmt?

O Haus, o Wiesenhang, o Abendlicht,

auf einmal bringst du’s beinah zum Gesicht

und stehst an uns, umarmend und umarmt.

Durch alle Wesen reicht der eine Raum:

Weltinnenraum. Die Vögel fliegen still

durch uns hindurch. O, der ich wachsen will,

ich seh hinaus, und in mir wächst der Baum.

Ich sorge mich, und in mir steht das Haus.

Ich hüte mich, und in mir ist die Hut.

Geliebter, der ich wurde: an mir ruht

der schönen Schöpfung Bild und weint sich aus.

Horacio Castillo „, Spune Euridice – Dice Euridice”

Mă năpădiseră spaima, apoi neliniștea, când am știut c-o să vii:

oroarea c-ai să mă vezi așa, cu vălul de umbră,

cu un păr obosit – părul acela pe care soarele nu obosise încă să-l facă de aur.

Teroarea că nu ai mai fi același – cel mie rămas în amintire –

și, totodată, dorința de a vedea din nou o ființă vie.

Nu mai venise nimeni pe-aici, de-atâta vreme,

nimeni, un suflet, un câine,

încât, să-ți audă pașii și glasul chemându-mă,

când te-am cuprins, în sfârșit, îmbrățișam mai mult decât viața.

Căldura ta mă secase și mă uscase ca pe-un vas,

și încă o dată mergeam pe drumul întunecat

cu mașinăria aceea ce-mi bubuia în piept

și cu cărbunii încinși sub picioare.

Pășeam lângă brațul tău, deja închipuindu-mi lumina,

copacii pe lângă care treceam,

și casa aceea plină de oglinzi

unde pluteam ca doi înecați.

Până când brusc pasul tău deveni nervos,

gândul tău – speriat ca un cal,

și te-am văzut încercând de mine să scapi,

să scapi din capcana materiei muritoare.

„Nu pleca – imploram – și nu mă lăsa aici,

lasă-mă iarăși să văd și norii și soarele,

lasă-mă liberă-n lume ca pe o mânză tracă „.

Dar tu alergai deja spre ieșire.

Și timp de șapte zile și șapte nopți te-am auzit cum plângeai

în timp ce cântai pe malul râului infernal

străvechiul nostru cântec: „Ce s-a pierdut, doar ce s-a pierdut a rămas”.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

La ansiedad me dominó, y luego la inquietud, cuando supe que venías:

horror de que me vieras así, con este tocado de sombra,

el pelo sin brillo –el pelo, que el sol no se cansaba de dorar.

Terror también de que no fueras el mismo –el que permanecía en mi memoria–

y al mismo tiempo curiosidad por ver de nuevo un ser vivo.

Hace tanto que nadie venía por aquí,

tanto que nadie se llevaba un alma o un perro,

que cuando oí tus pasos y tu voz llamándome,

cuando por fin te estreché, más que a ti estaba abrazando a la vida.

Después tu calor me condensó, me secó como una vasija,

y caminé por el sombrío corredor

otra vez con aquella máquina atronadora dentro del pecho

y un carbón encendido en medio de las piernas.

Caminé de tu brazo, imaginando ya la luz,

los árboles junto a los cuales caminábamos,

aquella habitación llena de espejos

donde flotábamos como dos ahogados.

Hasta que de pronto tu paso se hizo nervioso,

tu pensamiento se espantó como un caballo,

y vi que tratabas de desprenderte de mí,

de librarte de la trampa de la materia mortal.

“No te vayas –supliqué– no me dejes aquí,

déjame ver de nuevo las nubes y el sol,

suéltame por el mundo como una potranca tracia.”

Pero tú ya corrías hacia la salida,

y durante siete días y siete noches oí cómo llorabas,

cómo cantabas en la ribera del río infernal

nuestra vieja canción: “Lo lejano, sólo lo más lejano perdura.”

Rose Ausländer, ”O lume nouă – Eine neue Welt”

Cupe de aur se rostogolesc pe pământ,

în vinuri se amestecă praful.

în gura mea vinul pare amar,

părul meu tânăr se veștejește ca frunza.

Apropierile – toate-s din ce în ce mai departe:

miresmele luncii, roua, vârtejul culorilor.

Se pierde totul din toate ce-au mai rămas,

din tot ce cândva a știut despre toată

splendoarea aceea.

Încă o dată o să trăim în miezul dulce,

până ce iarăși or să reverse sevele sudului,

iar în pântecul anemonei

din nou o vară va încerca să se umfle.

Și vom voi a răbda încă o mie de morți,

ca un monarh care-și poartă coroana,

până ce zilelor noastre un zeu depărtat

o să le-aștearnă un alt val la picioare.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Goldnte Becher rollen auf dem Grunde,

und der Wein vermengt sich mit dem Staub.

Bitter schmeckt der Wein in meinem Munde,

und es welkt das junge Haar wie Laub.

Immer ferner rücken alle Nähen:

Wiesendüfte, Tau und Farbentanz.

Was verblieb, kann keiner überstehen,

der einst wußte um den ganzen Glanz.

Einmal noch im süßen Kerne wohnen,

bis der Saft des Südens überquillt,

und im Honigschoß der Anemonen

noch erfahren, wie ein Sommer schwillt.

Wollen wir die tausend Tode tragen,

wie ein König seine Krone trägt,

bis der Gott der Ferne unsern Tagen

eine neue Well zu Füßen legt.

Odisseas Elitis, ”Soarele întâiul – Sole il Primo – Ήλιος ο πρώτος”

XVI

Din ce pietre, ce sânge, ce fier

Din ce foc suntem făcuți

Pe când noi suntem aidoma norului pur

Ei ne lovesc cu pietre, ei ne numesc

Visători

Cum ne petrecem noapte și zi

Va fi știind-o doar Dumnezeu.

Noaptea ți-aprinde, prietene, fulgerul chinului

Atunci văd arborul inimii desfășurându-se

Mâinile tale deschise sub o prea albă idee

Pe care tu o invoci încontinuu

Care nicicând nu coboară

De ani și ani

Ea e acolo sus, tu jos, aici.

Dar într-o zi dorința trezește trupul

Iar unde înainte nu strălucea decât goala sălbăticie

Acum râde-o cetate, frumoasă atât cât voiai să fie

Aproape o vezi, te așteaptă

Dă-mi mâna și vino acolo înainte ca Aurora

S-o înconjoare cu triumfătoarele-i imnuri.

Dă-mi mâna ta – mai înainte ca păsări să se adune

Pe umerii oamenilor și să o cânte

Că în sfârșit au văzut de pe mare venind de departe

Nădejdea, Pura Fecioară!

Vino, împreună să mergem și să-i lăsăm

Să ne ucidă cu pietre

Numească-ne visători,

Prietene-al meu, nicicând atâția n-au înțeles

Din care ​​fier care pietre și cu ce sânge și foc

Ne construim, visăm și cântăm!

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

XVI

Di che pietre, di che sangue e ferro

Di che fuoco siam fatti

E sembriamo di pura nuvola

E ci lapidano, ci chiamano

Illusi

Come campiamo giorno e notte

Dio solo sa.

Quando la notte, amico, accende la tua elettrica sofferenza

Vedo distendersi l’albero del cuore

Le tue mani aperte sotto un’idea bianchissima

Che continuamente scongiuri

E mai non scende

Per anni e anni

Quella là in alto e tu quaggiù.

Ma la visione del desiderio si desta carne un giorno

E dove prima non risplendeva che un deserto nudo

Adesso ride una città, bella come tu l’hai voluta

La vedi quasi, ti attende

Dammi la mano e andiamoci prima che l’Aurora

La bagni tutt’intorno con grida di trionfo.

Dammi la mano — prima che gli uccelli s’adunino

Sulle spalle degli uomini a cantarlo

Che finalmente s’è vista giungere di lontano

La Vergine Speranza contemplata sempre dal mare!

Andiamo insieme e che ci lapidino

Ci chiamino pure illusi,

Amico, quanti non compresero mai

Con che ferro, che pietre e sangue e fuoco

Sogniamo, cantiamo, edifichiamo!

-Traduzione di Nicola Crocetti-

_____________________________

XVI

Μέ τί πέτρες τί αίμα καί τί σίδερο

Καί τί φωτιά είμαστε καμωμένοι

Ένώ φαινόμαστε άπό σκέτο σύννεφο

Καί μάς λιθοβολούν καί μάς φωνάζουν

Άεροβάτες

Το πως περνούμε τις μέρες καί τις νύχτες μας

“Ενας Θεός το ξέρει.

Φίλε μου όταν άνάβ’ η νύχτα την ηλεχτρική σου οδύνη

Βλέπω τό δέντρο της καρδιάς πού απλώνεται

Τα χέρια σου ανοιχτά κάτω από μιαν Ιδέα ολόλευκη

Πού όλο παρακαλεΐς

Κι όλο δέν κατεβαίνει

Χρόνια καί χρόνια

Εκείνη εκεΐ ψηλά εσύ εδώ πέρα.

Κι όμως τού πόθου τ’ όραμα ξυπνάει μιά μέρα σάρκα

Κι εκεΐ όπου πρίν δέν αστραφτε παρά γυμνή ερημιά

Τώρα γελάει μιά πολιτεία ώραία καθώς τή θέλησες

Κοντεύεις νά τή δεΐς σέ περιμένει

Δώσε τό χέρι σου νά πάμε πρίν η Αυγή

Τήν περιλούσει μέ ιαχές θριάμβου.

Δώσε τό χέρι σου — πρίν συναχτούν πουλιά

Στούς ώμους τάν ανθρώπων καί τό κελαηδήσουνε

Πώς επιτέλους φάνηκε νά ’ρχεται από μακριά

‘Η ποντοθώρητη παρθένα Ελπίδα!

Πάμε μαζί κι ας μάς λιθοβολούν

Κι ας μάς φωνάζουν άεροβάτες

Φίλε μου όσοι δέν ένιωσαν ποτέ μέ τί

Σίδερο μέ τί πέτρες τί αίμα τί φωτιά

Χτίζουμε ονειρευόμαστε καί τραγουδούμε!

Odisseas Elitis, ”Ca Endymion”

Văile blânde au somnul asemenea cu

Viața lumii de sus. Cu mici biserici care pasc vânt în lunci

Ce rumegă necontenit până devin picturi

Anulându-se una pe alta în trecătoare cadențe. Câteodată

Vin în rotiri două ori trei luni. Dar ele dispar curând

Splendoarea în care rămân nemișcate durează cât alte corpuri cerești

Materia nu are vârstă. Ea știe doar să se schimbe. Și să o ia de de la capăt

Ori de la început. Aleargă cu calm înaintea întoarcerii iar tu o urmezi cu nepăsare aparentă

Dar între timp încă tragi de frânghie în vreun golf singuratic al mării Mirtoo

Și nici măcar un măslin nu lipsește

O, Mare cum totul iar se înnoiește de îndată ce te trezești!

În copilărie, cât ne-am îmbrățișat și ne-am jucat ping pong cu părinții!

Privește cum se frământă Scirocco-ul somnului, cum îl împarte în două!

Pe de o parte, mă scol și plâng pentru tot ce mi-a fost luat

Și dorm pe de alta

În clipa în care Elefterios pleacă și dispare Ionia

De îndată ce poți distinge un deal ușor cu pante blânde pline de iarbă creață

Și înainte de uriașele contraforturi

Unde te poți proteja la nevoie; pe când albine refugiate

Bâzâie în roiuri iar o bunică va reuși să abată nenorocirea

scoțând copii și nepoți din prea puținul ei aur

Gol și dintr-o parte, pericolul se rostogolește deasupra ta și te ignoră

Acolo unde tu însuți ai vrut cândva să-l ignori

Asta, desigur, între minciunile hainei pe care o porți fără să-i întorci căptușeala

Acolo unde petele ating monedele de aur

Ca ticălosul cu sfântul

E straniu

Trăim într-un mod așa de neînțeles, dar ne agățăm de asta

Ți-am dat sărutul de busuioc, o, verde porumbiță, pe patul meu

Iar în poemele mele, nu prea gramaticale, trei – patru adieri

Ca să înșele mările, dar,

Cu minte și prin știință, fiece barcă-și urmează cursul

Faptele se risipesc și-n cele din urmă se pierd chiar mai devreme ca oamenii

Dar contra vântului întunericul n-are un felinar

Unde-i Miletul unde Pergamul unde Attalia unde

Constantinopolul?

Din mii de vise se înalță doar unul,

Dar pentru totdeauna.

Artemis Artemis mie arată-mi câinele lunii

Mușcă un chiparos, iar Celor Veșnici fie-le

teamă,

Doarme tot mai adânc cel îmbibat de Istorie

Se aprinde ca alcoolul numai c-un băț de chibrit

Doar Poezia

Rămâne. Doar Poezia. Adevărată, dreaptă, adâncă

Cum poate au imaginat-o întâile două ființe

În chiar strășnicia grădinii, și neînvinsă de vremuri.

Traducere de Catalina Franco–

_________________________________

Dolci vallate ha il sonno proprio come

La vita del mondo di sopra. Con chiesette che pascolano vento nel prato

Che senza sosta ruminano fino a diventare dipinti

Cancellandosi l’un l’altra in cadenze plagali. Talvolta

Vanno in giro due o tre lune. Presto però scompaiono

La bellezza là dove rimase immobile perdura come un altro corpo celeste

La materia non ha età. Sa soltanto cambiare. Che si prenda dall’inizio

O dalla fine. Con calma corre avanti il ritorno e tu lo segui con apparente indifferenza

Ma intanto tiri la cima in una baia solitaria del mare Mirtoo

E neppure un albero di olivo è assente

Ah Mare come tutto si rinnova non appena ti svegli!

Da bambini quante carezze e come ci giocavamo i genitori ai cinque sassi!

Guarda quale scompiglio solleva nella calma lo Scirocco del sonno e come la divide in due!

Da una parte mi sveglio e piango per i giocattoli che mi portarono via

E dall’altra dormo

Nel momento in cui Elefterios se ne va e la Ionia si perde

Appena si distingue una collinetta con dolci avvallamenti piena di erba riccia

E di fronte massicci contrafforti

Dove proteggerti da ogni eventualità; mentre esuli api

Ronzano a sciami e una nonna nel pescato della sventura riesce

a tirar fuori dai suoi pochi ori figli e nipoti

Scaricato da un fianco ti rotola e t’ignora il pericolo

Che tu stesso una volta hai voluto ignorare

Questo certamente nelle bugie dell’abito che indossi senza rivoltare la fodera

Là dove le macchie si toccarono con le monete d’oro

Come il profano con il sacro

È strano

Viviamo in modo così incomprensibile ma ci aggrappiamo a questo

Piccola verde colomba bacio del basilico che ti ho dato sul mio letto

E nei miei scritti tre e quattro venti sgrammaticati

Da disorientare i mari ma

Con intelletto e conoscenza ogni imbarcazione segua la sua rotta

Vacillano i fatti e alla fine cadono anche prima degli uomini

Ma l’oscurità non ha la lanterna antivento

Dove è Mileto dove è Pergamo dove Attalia e dove

Costan Costantino Costantinopoli?

Tra mille sonni solo uno è il risveglio ma per sempre.

Artemide Artemide reggi per me il cane della luna

Morde un cipresso e stanno in ansia gli Eterni

Dorme più profondamente chi è intriso di Storia

Avanti accendila con un fiammifero come fosse alcol

Solo Poesia è

Quello che rimane. Poesia. Giusta essenziale e retta

Come forse l’hanno immaginata le prime due creature

Giusta nell’asprezza del giardino e infallibile nel tempo.

-Traduzione di Paola Maria Minucci-

_______________________________________

Ἁπαλές κοιλάδες ἔχει ὁ ὕπνος ἀκριβῶς ὅπως

Καί ἡ ἐπάνω ζωή. Μ’ ἐκκλησάκια πού βόσκουν σέ χορτάρι ἐμπρός ἀέρα

Πού ὁλοένα μηρυκάζουν ὥοπου νά γίνουν ζαηραφιές

Ἡ μιά τήν ἄλλη σβήνοντας σέ πλάγιον ἦχο. Κάποτε

Περιοδεύουν δύο ἢ τρία φεγγάρια. Γρήγορα ὅμως χάνονται

Ἡ ὀμορφιά κεῖ πού ἀκινήτησε διαρκεῖ σάν ἄλλο οὐράνιο σῶμα

Ἡ ὕλη ἡλικία δέν ἔχει. Μόνον ν’ ἀλλάξει ξέοει. Θές πάρ’ την ἀπό τήν ἀρχή

Θές ἀπ’ τό τέλος. Ήρέμα κυλάει ἐμποός ἡ ἐπιστροφή κι ἐσύ τήν παρακολουθεῖς δῆθεν ἀδιάφορος

Τραβᾶς ὡστόσο τό σχοινί σ’ ὅρμο Μυρτῶον ἔρμο

Δίχως οὔτ’ ἕνα ἐλαιόδεντρο νά σοῦ ἀπουσιάσει

Ἂχ Θάλασσα πάνω πού ξυπνᾶς πῶς ξανακαινουριώινονται ὄλα!

Μικροί πῶς χαїδευτήκαμε καί παίξαμε πεντόβολο τά γονικά μας!

Γιά δές τί σηκωμό οηκώνει μές στ’ ἀτάραχα ὁ Σιρόκος ὁ ὓπνιος· καί πῶς στά δύο τά χωρίζει!

Ἀπό τή μιά μεριά ξυπνῶ καί κλαίω γιά τά πού μοῦ ἐπάρθηκαν ἀθύρματα

Καί ἀπό τήν ἄλλη κοιμοῦμαι

Τή στιγμή πού ὁ Ἐλευθέριος φεύγει καί ἡ Ἰωνία χάνεται

Μόλις πού διακρίνεται λοφίσκος μ’ ἁπαλά κοῖλα γεμάτος σγουρά χλοΐσματα

Κι ἀντικρύ ἀντερείσματα σκληρά

Πού νά φυλάγεσαι ἀπ’ ὅλα τά ἐνδεχόμενα· ἐνῶ πρόσφυγες μέλισσες

Κατά σμήνη βομβοῦν καί μιά γιαγιά μές στ’ ἁλιεύματα τῆς δυστυχίας βρίσκει

Νά βγάλει ἀπό τά λίγα της χρυσαφικά παιδιά κι ἐγγόνια

Ξεφόραιηον κι ἀπ’ τό ἕνα πλάι σέ κυλάει ὁ κίνδυνος καί ἀγνοεῖ

Πού σύ ὁ ἴδιος κάποτε θέλησες νά τόν ἀγνοήσεις

Αὐτά βέβαια στά ψέματιι τοῦ ρούχου πού φορᾶς δίχως τή φόδρα του ν’ ἀναποδογυρίσεις

Κεῖ πού ἀγγιχτήκιινε οἱ μουτζοῦρες μέ τά χρυσά νομίσματα

Ὅπως τά βδελυρά μέ τ’ ἅγια

Παράξενο εἶναι

Πόσο ἀκατανόητα ζοῦμε ἀλλ’ ἀπ’ αὐτό κρεμόμαστε

Χλωρό περιστεράπι τοῦ βασιλικοῦ φιλί πού σοῦ ’δωσα ἐπάνω στό κρεβάτι μου

Καί στά γραφτά μου τρεῖς καί τέσσερις ἀνέμους ἀνορθάγραφους

Νά ζαλιστοῦν τά πέλαγα ὅμως

Γεμάτο νοῦ καί γνώση ν’ ἀκολουθεῖ τό δρόμο του κάθε πλεούμενο

Ταλαντεύονται τα γεγονότα καί στό τέλος πέφτουν πρίν κι ἀπό τούς ἀνθρώπους

Ἀλλά φανό θυέλλης ὁέν ἔχει τό σκοτάδι

Ποῦ ’ναι ἡ Μίλητος ποῦ εἶναι ἡ Πέργαμος ποῦ ἡ Ἀττάλεια καί ποῦ

Ἡ Κωνσταν Κωνσταντινο ντινοπολίς;

Στούς χίλιους ὕπνους ἕνας βγαίνει ὁ ξυηνητός ἀλλά γιά πάντοτε.

Ἄρτεμις Ἄρτεμις κράτα μου τόν σκύλο τῆς σελήνης

Δαγκώνει κυπαρίσσι καί ἀνησυχοῦν οἱ Αἰὼνιοι

Κοιμᾶται πιό βαθιά κεῖνος πού ἔχει περιβραχεῖ ἀπ’ τήν Ἱστορία

Μηρός μ’ ἕνα σπίρω ἂς τήν ἀνάψεις σάν οἰνόπνευμα

Ποίηση μόνον εἶναι

Κεῖνο πού ἀπομένει. Ποίηση. Δίκαιη καί οὐσιαοτική κι εὐθεία

Ὅπως μπορεῖ καί νά τή φαντασθῆκαν οἱ πρωτόπλιιστοι

Δίκαιη ατά οτυφά τοῦ κήπου καί στό ρολόι ἀλιίθητεη.