Aunque es uno de los clásicos imprescindibles e irrenunciables de la historia de la literatura, la figura de Lev Tolstói ha vuelto a ponerse en primera línea de batalla en las últimas dos décadas. La vigencia de sus textos es máxima, incluso acuciante. Sin duda, debido en gran parte al empeño y buen hacer de Selma Ancira, prolífica e impecable traductora del autor ruso. A finales de 2019 se publicó en Acantilado el documento que, seguramente, constituye el más completo legado filosófico y vital de Tolstói: El camino de la vida, último trabajo de auténtica envergadura que llevó a cabo este gigante de las letras. Como apunta Ancira en la introducción del precioso volumen, «lo que propició el inicio de este trabajo fue, curiosamente, lo mismo que impulsó a Tolstói a comenzar su diario cuando tenía sólo 18 años: la enfermedad«.
El error de creer que algunas personas pueden, recurriendo a la violencia, organizar la vida de sus semejantes, no proviene de que alguien haya inventado este embuste, sino de que la gente, entregándose a sus pasiones, comenzó a ejercer violencia sobre sus semejantes y luego buscó una justificación a su violencia.
Aquella condición de expatriado de su propio cuerpo que, sumada a la dura experiencia de la guerra de Crimea, le empujó a buscar permanentemente el sentido de la existencia. Sobre todo, el sentido del mal y el sufrimiento. Esta búsqueda le condujo, al final de su vida, a renunciar a todos sus bienes (incluidos sus derechos de autor) y a acogerse a un modo de vida que tuviera como estandartes la sencillez, la naturalidad, la resignación y la pureza. El propio autor explica en el «Prolegómeno» de El camino de la vida su intención al escribirlo:
Para que el hombre pueda llevar una vida de bien, es necesario que sepa lo que debe y lo que no debe hacer. Para saberlo, debe entender qué es él mismo y qué el mundo en el que vive. Eso es lo que a lo largo de todos los tiempos han enseñado los hombres más sabios y más buenos de todos los pueblos. Todas las enseñanzas de estos sabios coinciden en lo principal entre sí, y coinciden también en lo que a cada ser humano le dicen su razón y su conciencia.
Pero fue Tolstói, a pesar de las adversidades, un hombre del todo vigoroso que sintió las circunstancias de su tiempo muy intensamente y que le condujeron a escribir algunas de las páginas más hondas de la literatura. A pesar de su constante e innata tendencia a permanecer en soledad, siempre amó a sus semejantes tanto como a los animales, algo que queda claro en su estricto régimen vegetariano, y aseguraba que el único fin de la vida es la vida misma. Hablaba con tanta ternura y cercanía de la caída de un árbol como de la muerte de un individuo, y la naturaleza en toda su amplitud fue el gran tema, junto a los sentimientos, de todas sus obras.
Cuando reflexiono, me es más difícil entender qué es mi cuerpo a qué es mi alma. Por más cercano que sea el cuerpo, no deja de ser ajeno, sólo el alma es propia.
En El camino de la vida abandona la senda narrativa y su peculiar «realismo psicológico» para tomar parte por la reflexión en primera persona, recopilando, a su vez, citas (en muchas ocasiones empleadas de memoria) de una enorme pléyade de pensadores y personalidades, tanto contemporáneas como del pasado: su admiradísimo Schopenhauer, Kant, Angelus Silesius, Thoreau, Séneca, Sócrates, Lichtenberg, Emerson, Marco Aurelio, Epicteto e incluso el propio Dostoievski. Una lista que da cuenta de la enorme erudición que Tolstói atesoraba, pero que no quiso dejar en pura erudición, sino emplearla para saber vivir, para vivir bien. No otro es el objetivo de El camino de la vida. En mayo de 1851 reconocía de esta cruda forma la necesidad del autoconocimiento para poder mejorarse a uno mismo y, después, intentar colaborar en la mejora de los demás:
Conocemos las debilidades humanas a través de las propias y, para mostrarlas correctamente, hay que mostrar las de uno mismo, porque una cierta debilidad no le va sino a una cierta personalidad. Pocos tienen la fuerza necesaria para hacer esto. Tratan de desfigurar todo lo posible la personalidad a la que transfieren las debilidades propias para no reconocerse a sí mismos.
Sin excepción, todas las obras del ruso contienen un mensaje moral. Más, si cabe, El camino de la vida. Pero, aunque sí tenaz y porfiado, nunca se muestra intolerante; Tolstói siempre deja en manos del lector poder tomar esa iniciativa, poder iniciarse por cuenta propia en las sendas del autoconocimiento que inaugura, a la vez, la vía para hacer más habitable el mundo. Tolstói no fue un dogmático; fe de ello dan las entrevistas a las que se vio sometido en su periodo de mayor fama, y en las que discutía sin tapujos la validez de sus ideas sin despreciar nunca las ajenas, siendo consciente, como en efecto era, de la pluralidad de los sentimientos humanos que, a su vez, tienen su origen en diferentes (y a veces muy onerosas) circunstancias.
Decir que los hombres no son iguales equivale a decir que el fuego de una chimenea, el de un incendio o el de una vela no es el mismo fuego. […] Un fuego están en plena incandescencia y otro apenas ha comenzado a arder, pero el fuego es el mismo, y con todos los fuegos debemos tener una actitud semejante.
El camino de la vida es un libro titánico, enciclopédico, inagotable; la obra que, en fin, eleva a Tolstói a la categoría de pensador universal. La belleza física del volumen es, además, incomparable. En él se dan cita temas como el amor, el castigo, la vanidad, el no-hacer, la lujuria, el uso de la palabra, la holgazanería, la muerte, el alma, el mal o la abnegación, entre otros muchos. Asuntos todos ellos que obsesionaron al autor desde su más temprana juventud. Uno de los libros más importantes publicados en español en lo que llevamos de siglo, excelentemente traducido por Selma Ancira, a quien debemos la relevancia que Tolstói ha recuperado en nuestros días.
Un alma inmortal tiene necesidad de una tarea tan inmortal como ella. Y esa tarea, el perfeccionamiento interminable de uno mismo y del mundo, es la que le es dada.
León Tolstói (1828-1910) no es sólo reconocido como uno de los literatos más brillantes y profundos de la historia de las letras, sino también como un hondo pensador cuyas ideas fueron formándose al calor de sus plurales y muy diversas experiencias vitales. Al contrario de lo que sucede en el caso biográfico de Dostoievski, en Tolstói resulta sencillo distinguir la faceta literaria de la más expresamente filosófica o, como él mismo la denominó, «evangélica», pues cuando sus pensamientos sobre el mundo le dominaban y se decidió a ponerlos en práctica, dejó aparcada su actividad literaria. En cualquier caso, como escribe bellamente George Steiner, «En Tolstói y en Dostoievski, como tal vez en Dante, la poesía y la metafísica, el impulso hacia la creación y hacia el conocimiento sistemático, eran respuestas alternas, y sin embargo inseparables, a las presiones de la experiencia».
Consciente de que cada época tiene su propia aflicción, padece sus propios dolores y afronta sus propios miedos, Tolstói no dejó nunca de interrogarse, a la vez, por el sentido unitario de la historia y si existe algo parecido al «progreso humano». Respecto a su tiempo, estimó que la preocupación más acuciante era la cuestión campesina y, en términos generales, la cuestión obrera: resultaba urgente aliviar la carga de los trabajadores, encadenados a una vida de onerosos trabajos cuya única finalidad es la de sobrevivir para, un día más, volver a trabajar dura y crudamente: «Es necesario el trabajo para ser feliz, pero el trabajo libre, razonable, deseado». En paralelo, la intranquilidad y desasosiego frente a la desvinculación del ser humano de la naturaleza, estimaba Tolstói, estaba causando en los individuos un mal desastroso, quizá insalvable: el mal del desarraigo.
Ante todo, es imposible la felicidad sin la luz del sol, con la ruptura de los lazos del hombre con la naturaleza. En otras palabras, la vida fuera de la ciudad, bajo el cielo abierto, al aire libre, en la aldea, es la primera condición de la felicidad terrenal.
Y denunciaba sin tapujos los males de la vida en la ciudad: a su juicio, quien vive en ella está condenado «a escuchar los sonidos de los coches», «a olfatear el olor del alcohol y el humo del tabaco», «a comer a menudo cosas no frescas y malolientes», y, lo más importante: «Nada les permite una relación directa con la tierra, las plantas, los animales. ¡Es a todas vistas una vida de presidiarios!». En un giro que recuerda del todo a Rousseau, a quien Tolstói leyó y estudió a conciencia, el autor ruso asegura que la civilización, y con ella, la sociedad, han causado un total desastre en la vida del ser humano:
¡No tiene sentido! ¡La civilización! ¡Pero quién le ha dicho que la civilización conduce a la felicidad! ¡Ajá, dicen, la civilización se desarrollará, empezarán a dar vueltas los coches, todos serán felices! ¿De dónde se han sacado eso? No, nuestra civilización, como las que hubo antes, llegará a su fin y morirá, porque no es otra cosa que la acumulación de los instintos monstruosos de la humanidad.
«La unilateralidad es la causa principal de la infelicidad humana».
En palabras que muy bien podrían denunciar la situación a la que nos exponemos en la actualidad, inmersos en una extraña e insana obsesión occidental que aboga por la obtención imperativa de la felicidad, Tolstói ya anunciaba a finales del siglo XIX que, en la ciudad, «las personas tratan sobre todo de obtener lo que se considera, según la opinión equivocada que prevalece, necesario. Y se baten por ello con todas sus fuerzas». Y concluía: siempre es necesario más y más, «con lo que se agrava también el alma atormentada, que ya no tiene tiempo para tratar de buscar las verdades auténticas».
En este punto es reconocible el influjo de otro de sus confesados maestros, Arthur Schopenhauer(1788-1860), a quien tuvo por un genio adelantado a su tiempo y a quien leyó con atención e incluso veneración. Escribe Tolstói que aquellos ciudadanos, «al alcanzar lo que querían, les parece poco, y se devanan los sesos y se acongojan para obtener cada vez más». La maquinaria del deseo, de la voluntad, nunca cesa en su empeño por verse satisfecha. Una satisfacción que siempre resulta insuficiente y que jamás sacia de manera definitiva nuestro ánimo.
Él mismo fue víctima de la veleidosa y caprichosa voluntad. El 17 de septiembre de 1855, por ejemplo, confesaba en su diario que «mi objetivo es la gloria literaria», aunque pensaba, sincera y grandilocuentemente, que sus obras podrían hacer mucho bien a la humanidad. Un oráculo que acabó cumpliéndose. Fue Tolstói un joven difícil de carácter ambicioso y en ocasiones incorregible, vapuleado por el gusto por el juego y las apuestas y agitado por la pasión y la lascivia: «Es ridículo que habiendo comenzado a los quince años a escribir reglas, lo siga haciendo todavía ahora, casi a los treinta, sin haber creído ni haber seguido una sola, y no sé por qué sigo creyendo en ellas y deseándolas». Con apenas diecinueve años manifestaba que «es más fácil escribir diez volúmenes de filosofía que llevar a la práctica una sola regla, no importa cuál».
«La felicidad que se basa en la virtud no es destruida por nada».
Y es que «no basta con apartar a la gente del mal, es necesario estimularla hacia el bien», escribía un joven Tolstói el 25 de marzo de 1847, pues la tentación siempre está cerca, dispuesta a envilecer y corromper las más excelsas intenciones, y mora en lo más hondo de nuestro ánimo: «El principio del mal está en el alma de cada uno». Tolstói hizo efectivo este rechazo del mundo y, a pesar de haber puesto en práctica durante gran parte de su vida su temperamento erótico, en su más avanzada madurez no dudó en condenar violentamente el sexo y en predicar abiertamente los beneficios de la castidad.
Un hiato entre realidad y pensamiento, entre el mundo y el espíritu, que nunca pudo solventar de manera definitiva: «Todos los impulsos del alma son puros y sublimes en un comienzo. La realidad destruye su inocencia y su encanto». E incluso escribía (1851), abatido: «¡Qué terrible fue para mí ver el lado mezquino y vicioso de la vida! Me era imposible concebir que alguna vez eso me hubiera atraído […]. Pero no, la carne, el lado mezquino de la vida volvió a predominar y antes de que hubiera transcurrido siquiera una hora escuché casi conscientemente la voz del vicio, de la vanidad, del lado frívolo de la vida». Quizá, lo único que pueda salvarnos en última instancia, como muestra en Confesión, sea la fe:
La fe es el conocimiento del sentido de la vida humana, gracias al cual el hombre no se aniquila, sino que vive. La fe es la fuerza de la vida. Si un hombre vive, es porque cree en algo. Si no creyera que debe vivir por algo, no viviría. […] Sin fe es imposible vivir.
Y es que, como muestra Tolstói en el cuento «El origen del mal» (que reproducimos más abajo), quizá nuestra naturaleza esté dañada y marcada desde el principio por el germen de los vicios. Pues, como ya escribiera el marqués de Sade, «es tentar al hombre dejarle elegir».
En medio de un bosque vivía un ermitaño, sin temer a las fieras que allí moraban. Es más, por concesión divina o por tratarlas continuamente, el santo varón entendía el lenguaje de las fieras y hasta podía conversar con ellas.
En una ocasión en que el ermitaño descansaba debajo de un árbol, se cobijaron allí, para pasar la noche, un cuervo, un palomo, un ciervo y una serpiente. A falta de otra cosa para hacer y con el fin de pasar el rato, empezaron a discutir sobre el origen del mal.
—El mal procede del hambre —declaró el cuervo, que fue el primero en abordar el tema—. Cuando uno come hasta hartarse, se posa en una rama, grazna todo lo que le viene en gana y las cosas se le antojan de color de rosa. Pero, amigos, si durante días no se prueba bocado, cambia la situación y ya no parece tan divertida ni tan hermosa la naturaleza. ¡Qué desasosiego! ¡Qué intranquilidad siente uno! Es imposible tener un momento de descanso. Y si vislumbro un buen pedazo de carne, me abalanzo sobre él, ciegamente. Ni palos ni piedras, ni lobos enfurecidos serían capaces de hacerme soltar la presa. ¡Cuántos perecemos como víctimas del hambre! No cabe duda de que el hambre es el origen del mal.
El palomo se creyó obligado a intervenir, apenas el cuervo hubo cerrado el pico.
—Opino que el mal no proviene del hambre, sino del amor. Si viviéramos solos, sin hembras, sobrellevaríamos las penas. Mas ¡ay!, vivimos en pareja y amamos tanto a nuestra compañera que no hallamos un minuto de sosiego, siempre pensando en ella. «¿Habrá comido?», nos preguntamos. «¿Tendrá bastante abrigo?». Y cuando se aleja un poco de nuestro lado, nos sentimos como perdidos y nos tortura la idea de que un gavilán la haya despedazado o de que el hombre la haya hecho prisionera. Empezamos a buscarla por doquier, con loco afán; y, a veces, corremos hacia la muerte, pereciendo entre las garras de las aves de rapiña o en las mallas de una red. Y si la compañera desaparece, uno no come ni bebe; no hace más que buscarla y llorar. ¡Cuántos mueren así entre nosotros! Ya ven que todo el mal proviene del amor, y no del hambre.
—No, el mal no viene ni del hambre ni del amor —arguyó la serpiente—. El mal viene de la ira. Si viviésemos tranquilos, si no buscásemos pendencia, entonces todo iría bien. Pero, cuando algo se arregla de modo distinto a como quisiéramos, nos arrebatamos y todo nos ofusca. Sólo pensamos en una cosa: descargar nuestra ira en el primero que encontramos. Entonces, como locos, lanzamos silbidos y nos retorcemos, tratando de morder a alguien. En tales momentos, no se tiene piedad de nadie; mordería uno a su propio padre o a su propia madre; podríamos comernos a nosotros mismos; y el furor acaba por perdernos. Sin duda alguna, todo el mal viene de la ira.
El ciervo no fue de este parecer.
—No, no es de la ira ni del amor ni del hambre de donde procede el mal, sino del miedo. Si fuera posible no sentir miedo, todo marcharía bien. Nuestras patas son ligeras para la carrera y nuestro cuerpo vigoroso. Podemos defendernos de un animal pequeño, con nuestros cuernos, y la huida nos preserva de los grandes. Pero es imposible no sentir miedo. Apenas cruje una rama en el bosque o se mueve una hoja, temblamos de terror. El corazón palpita, como si fuera a salirse del pecho, y echamos a correr. Otras veces, una liebre que pasa, un pájaro que agita las alas o una ramita que cae, nos hace creer que nos persigue una fiera; y salimos disparados, tal vez hacia el lugar del peligro. A veces, para esquivar a un perro, vamos a dar con el cazador; otras, enloquecidos de pánico, corremos sin rumbo y caemos por un precipicio, donde nos espera la muerte. Dormimos preparados para echar a correr; siempre estamos alerta, siempre llenos de terror. No hay modo de disfrutar de un poco de tranquilidad. De ahí deduzco que el origen del mal está en el miedo.
Finalmente intervino el ermitaño y dijo lo siguiente:
—No es el hambre, el amor, la ira ni el miedo la fuente de nuestros males, sino nuestra propia naturaleza. Ella es la que engendra el hambre, el amor, la ira y el miedo.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ Carlos Javier González Serrano, ”Pasiune, credință, muzică și viață în Lev Tolstói”
Prestigioasa editură din Barcelona Acantilado publică Así era Lev Tolstói (III). Tolstoi și muzica, al treilea dintre volumele unei serii esențiale dedicate vieții nemuritorului scriitor rus, unul dintre cele mai relevante stilouri din tradiția literară occidentală, în selecție și traducere de către specialistul în opera sa Selma Ancira.
Lev Tolstoi (1828-1910) a fost un individ cu totul unic. Acest lucru este confirmat de toate mărturiile vremii. De asemenea, de scrisorile și jurnalele sale abundente. Operele literare de neuitat ale autorului rus condensează, de asemenea, toată puterea gândirii și chiar a filozofiei cu aventurile oricărei vieți umane. De altfel, ultima sa scriere cunoscută, Calea vieții, este un fel de almanah care reunește sute de citate și meditații în care Tolstoi ar putea bine să treacă drept un filosof și unde reflectă asupra morții, guvernelor, păcii, despre pedeapsă, lene, efort, compasiune, bucurie, religie, iubire sau eternitate.
De-a lungul timpului, tânărul Tolstoi (impulsiv, lasciv și foarte pasionat de jocurile de noroc și bordeluri) a devenit purtător de stindard și cel mai puternic apărător al drepturilor oamenilor de rând. Un comportament care contrasta cu modul lui uneori despotic de a gestiona problemele conjugale. Deja la douăzeci și trei de ani, în 1851, nota în jurnalul său:
”Mai întâi m-am lăsat sedus de plăcerile lumești, apoi am simțit din nou un gol în suflet […]. Totul se întâmplă la întâmplare; acum cred că am găsit o idee intimă și un scop constant: dezvoltarea voinței.”
Pe de altă parte, a devenit un protector convins și implacabil al vieții contemplative departe de oraș. Forfota marilor orașe plictisește capul și te împiedică sa duci o existenta care sa nu fie supusa stimulilor de tot felul. Într-un interviu acordat în 1896, Tolstoi mărturisea –pe un ton care amintește foarte mult de Rousseau– că „Fericirea este imposibilă fără lumina soarelui, cu ruperea legăturilor ființei umane cu natura. Cu alte cuvinte, viața în afara orașului, sub cerul liber, în aer liber, la sat, este prima condiție a fericirii pământești.”
În a doua jumătate a existenței sale, după ce a gustat ororile războiului și deținea deja o mare faimă literară, Tolstoi a fost foarte ferm în îmbunătățirea condițiilor de viață ale servitorilor săi, insuflându-le interesul pentru a învăța să citească și să scrie. Așa cum susținea el însuși, „Cei puternici din lume par grozavi numai oamenilor care sunt în genunchi înaintea lor. Este suficient ca oamenii să se ridice din genunchi și să se ridice pentru ca ei să vadă că cei care li s-au părut grozavi sunt oameni la fel ca ei.” Pentru aceasta, eradicarea analfabetismului a fost un punct central și, astfel convins, a creat o școală țărănească în care a încercat să comunice dragostea pentru autocultivare.
Deși pasiunea tinerească nu l-a părăsit niciodată, și chiar și în anii săi de maturitate a fost stăpânit de diverse impulsuri seducătoare, împotriva cărora a luptat aspru în inima lui. Se îndoia chiar de puterea lui:
”Este mai ușor să scrii zece volume de filozofie decât să pui în practică o singură regulă.”
Oricum ar fi, Tolstoi a călătorit chiar în Germania (unde fratele său Nikolai a fost stabilit o vreme) pentru a absorbi cele mai noi curente pedagogice, în vederea aplicării lor pe moșia sa. Cu excepția nopții când se întorcea acasă să se odihnească în liniște, Tolstoi și-a trăit ultimii ani de viață cu cumpătarea oricăruia dintre muncitorii săi: «Am abandonat condițiile de lux în care am trăit. Asemenea condiții m-au lipsit de posibilitatea de a înțelege viața; pentru a o înțelege, omul nu ar trebui să aparțină minorității privilegiate, ci oamenilor simpli muncitori, care creează viața și îi dau sens”, nota el în memoriile sale ”Mărturisire”.
Tolstoi a știut întotdeauna că nu va fi niciodată unul dintre ei. Că starea lui înstărită, dintr-o familie bună, nu le-ar permite niciodată muncitorilor săi să-l trateze ca pe unul de-al lor, deși datorită contactului permanent cu muncitorii agricoli și-a dat seama că „fericirea constă în a trăi pentru alții; asta e clar”. Și de ce este nevoie pentru asta? Ce dorințe pot fi întotdeauna satisfăcute, indiferent de circumstanțe? Dorința de iubire și dorința de sacrificiu de sine«. În 1853, el scria în jurnalul său: „Încrederea în sine și securitatea nu depind de o situație strălucitoare, ci de succesul în calea aleasă, oricât de ilustru ar fi”.
Deși, Tolstoi știa bine, nu poți întotdeauna să-ți alegi singur drumul…
În ”Asa era Lev Tolstói”, trei volume esențiale publicate sub mâna expertă a Selmei Ancira, specialistă recunoscută în autorul rus, acest Tolstói proteic apare în toată splendoarea sa. Pentru el, existența conține un simț moral pe care l-a lăsat reflectat în toate romanele sale. În ”Război și pace” găsim poate crezul său fundamental, pe care l-a modulat în diferite moduri de-a lungul vieții:
”Ce bucuros sunt că mi-am dat seama în sfârșit! Da! Totul, în afară de acel cer infinit, este deșertăciune și înșelăciune. Nu există nimic, nimic altceva. Dar, în realitate, nu există un astfel de rai. Singurul lucru real este liniștea, pacea. Slavă Domnului!”
În ”Acesta a fost Lev Tolstói” (III) – Tolstoi și muzica -, apar diverse mărturii care ne apropie de gustul scriitorului rus pentru această artă, despre care scrisese abundent în jurnalul său și la care făcea astfel aluzie cu doar câteva zile înainte de moarte: «Muzica, ca toate artele, dar mai ales muzica, creează dorința ca toată lumea, cât mai mulți oameni, să participe la plăcerea pe care o trăim. Nimic nu arată atât de puternic adevăratul sens al artei.” O concepție pe care, fără îndoială, o extrăsese din lectura atentă a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), care a influențat foarte mult ideile lui Tolstoi despre filozofie, artă și compasiune ca singura cale de mântuire și ajutor reciproc.
În ceea ce privește dragostea sa pentru muzică („Îmi place mai presus de toate artele”, a afirmat chiar el), Wanda Landowska, o celebră pianistă și clavecinista poloneza, care l-a vizitat de trei ori la Yásnaya Poliana, spune că Tolstoi a fost „o persoana extraordinar de muzicala și ca stătea deseori el însuși la pian și cânta la patru mâini cu fiica lui. Îi placea în special muzica clasică: Haydn și Mozart sunt compozitorii săi preferați. Nu toate lucrările lui Beethoven sunt pe placul lui”. Scriitorului rus i-a fost greu să înțeleagă că anumite lucrări muzicale „dorm în biblioteci și publicul încă nu le cunoaște”: muzica este un element cheie în educația ființei umane pentru că „ne transportă într-o altă lume”, menţiona el la mai bine de optzeci de ani.
Acea abordare permanentă a muzicii din partea scriitorului a răspuns unui impuls de a se transporta – și de a locui definitiv în – acea „lume cealaltă”: un univers pe care pasiunile il ating fără durere și emoțiile sunt trăite fără exaltare. Fiul cel mare al lui Tolstoi, Serghei, povestește că hobby-ul tatălui său era de așa natură încât stătea adesea la pian trei sau patru ore pe zi: „Uneori, când noi copiii ne culcam, tatăl meu stătea la pian și cânta până la douăsprezece noaptea ori unu dimineaţa, uneori la patru mâini, cu mama».
Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) însuși l-a întâlnit pe Tolstoi în anii 1870, cu care – mărturisește – s-a simțit oarecum incomod, pentru că acel om „mi se părea a avea o mare cunoaștere a inimii umane, prin care va descoperi dintr-o singură privire toate secretele sufletului meu”. Și își încheie mărturia cu emoție: «Poate că niciodată în viața mea nu m-am simțit atât de mișcat și atât de flatat în stima de sine ca compozitor, ca în momentul în care, ascultând andantele primului meu cvartet, lui Tolstoi i s-au umplut ochii de lacrimi.”
Mărturii originale și intim ne apropie de cel mai uman Tolstoi: „A captivat pe toată lumea cu bucuria lui copilărească și cu întâmplările sale originale”, spune Alexandra Alexeievich Tolstaia. Pasionat in conversatie, Tolstoi nu avea nicio reținere în a-și exprima părerea cu privire la orice problemă, deoarece „a aspirat constant să înceapă viața din nou”, iar dialogul este întotdeauna un mod de (re)începe viața.
În însemnările scriitorului Maxim Gorki (1868-1936), citim că Tolstoi era interesat să vorbească despre Dumnezeu, țărănime și femei (impulsul său sexual, libidoul sau, a rămas neatins până la sfârșitul zilelor sale), și a tratat literatura ca pe ceva. străin de existența lui. Îi plăcea să pună întrebări dificile și răutăcioase, în felul unui copil răutăcios, și îi plăcea să joace cărți, până la punctul de a deveni pasionat dacă trucul nu îi mergea. Avea o fire veselă și dorea să o împartă cu semenii săi.
La fel ca Miguel de Unamuno, Tolstoi a simțit până la sfârșitul zilelor o tensiune care, în opinia lui Gorki, i-a „mâncat inima”: ideea de Dumnezeu. „Uneori – își amintește Gorki – se pare că nu a fost o idee, ci o rezistență tensionată pe care o simțea in sine. Vorbea despre asta mai puțin decât o dorea, dar se gândea mereu la asta.”
Și, așa cum a scris însuși Tolstoi, totul constă în cele din urmă într-o chestiune de credință:
”Credința este cunoașterea sensului vieții umane, datorită căruia ființa umană nu se anihilează, ci trăiește. Credința este forța vieții. Dacă trăim, este pentru că credem în ceva. Fără credință ar fi imposibil să trăiești.”
Cristina Campo (Bologna 1923, Roma 1977), recunoscută acum drept una dintre cele mai înalte voci poetice ale secolului XX, a fost o interpretă extraordinară și originală a celei mai profunde spiritualități inerente literaturii europene.
Cristina Campo – povestea unui suflet care freamătă la vraja și la tragicul vieții. La viața care, pentru Campo, este scena provocării unui destin condus de poezie și de sacru.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Cristina Campo, „Pasul de adio”
Cuvintele din celălalt an aparțin limbajului celuilalt an
iar cuvintele din anul viitor așteaptă un alt glas.
Hainele albe de vară-s împăturite,
iar tu, octombrie blând, cobori
pe cadranul solar și pe cuiburi.
Tremură ultimul cânt pe terasele
unde soarele era umbră iar umbra soare,
printre grijile adormite.
Și-n timp ce încă e cald trandafirul
deja-n boabe amare picură-aroma
unor surâzătoare adio.
***
O să murim departe unul de altul.
Poate-o să-mi pun obrazul în palma ta
de Anul Nou; dacă pe urma obrazului
meu o să contempli o altă migrație.
Cât despre suflet,
Așa puțin o să știm. Poate-o să beie
din iazuri, din nopți concave fără de trepte,
se va întinde pe sub plantații aeriene
și germinate de pietre…
O, domn și frate! ci despre noi
peste un singur clopot de sticlă
vor scrie poate cândva oamenii studioși
cândva, peste vreo mie de ierni:
„Nimic nu-i unise pe morții acei
în pustiita necropolă”.
***
Acum că clepsidra este cu susul în jos,
că viitorul, soarele acesta cald,
se înalță deja în spatele meu, odată
cu păsările mă voi întoarce neîndurerată
în Bellosguardo: acolo-mi pusesem gâtul
pe ghilotinele verzi ale porților
și de un veșnic roz
mâinile tremurau, dezgolite de flori.
În focul livezilor de măslini, nestăpânit
lumina, în octombre bătrân, o nouă iubire.
Mută, îmi ascuțisem inima
tăind zmeie de neconceput
(deja aproape, deja ale noștri, deja departe):
sicrie aeriene, movile de nea –
ale mâinelui meu mai primăvăratec,
și ale soarelui.
***
A rămas acolo, fierbinte, viaţa,
aerul de culoarea ochilor mei,
timpul arzând în adâncuri de vânt
mâini vii febril căutându-mă…
A rămas mângâierea de nemaigăsit
între două somnuri, și, destrămată,
infinita-mi înţelepciune. Si tu, cuvânt,
ce sângele-n lacrimi îl preschimbai.
Nici măcar nu aduc cu mine
un chip, deja prefăcut în alt chip
de vinul băut în tăceri fierbinți …
Mă întorc singură
acolo, între două somnuri, și văd măslinul
trandafiriu pe culmi mohorâte de apă și lună
în iarna lungă. Mă întorc la tine care îngheți
în uşoara-mi tunică de foc.
***
Uneori spun: hai să încercăm să fim veseli,
și îmi apare discreția,
așa excavată-i acum măsura pustie
a celui căruia grâu i se promisese.
Uneori spun: hai să încercăm să fim serioși,
nu spune vreodată că pentru mine ar țâșni
sânge de vițel gras:
și totuși mi-apare iarăși discreția.
Dar fără greșeala celor atât de plini
de ipoteza pustiului,
de imaginea nopții întunecate, suflete al meu,
căruia i se va spune: tu ți-ai avut răsplata.
***
Acum rămâne doar singură să veghezi
tu cu psalmistul, și cu bătrânii din Colona;
cu bărbia în mână la masa goală
singură să veghezi: precum, copilă,
cu un calif și-un vizir prin străzile Basrei
Tot ce rămâne este să-ți întinzi mâna
noaptea întreagă; și să înțărci,
așteptând mângâierile sale,
bătrânul sân ce nu mai are lapte.
Și să trăiești în sfârșit acele căi
– de labirinturi de foc, de mirodenii, suspine
de haine de smarald ventilat –
cu cerșetorul livid, ghemuit
între poalele rănii.
***
Neaua era aninată între noapte și drumuri
ca soarta între floare și mână
Cu un sunet suav
de clopote dragi venit-ai tu bucurie..
Precum un lujer înflorise și bătrânețea scărilor
O, duios vifor
noptatec, o, chip al omului!
(Acum viața toată mi-e în privire,
stea peste tine, și peste lumea ce pasu-ți închide).
***
Acuma tu treci departe, de-a lungul crucilor labirintului,
de-a lungul ploioaselor nopți aprinse
în bezna pupilelor,
tu, fără vreo copilă care să împrăștie vocile…
Căi – pe care inocența voiește să le ignore și care arde
să le ofere, goală și închisă, fără pleoape ori buze!
Fiindcă pe unde treci este Samarkandul,
iară tăcerea topește covoare de răsuflare,
consumă boabe de spaimă –
ai grijă: între piatră și piatră curge un fir de sânge,
Carlos Javier González Serrano, ”Platon: Despre dragoste, filozofie și poeți”
Platon a fost unul dintre gânditorii care au reflectat cel mai profund asupra iubirii. La filosoful atenian, Erosul dobândește statutul de „punte” între așa-numita sa „psihologie morală” și „teoria formelor” (sau a ideilor). Deși este convenabil să se facă distincția, de la început, între eros și philía, două concepte cheie în genealogia iubirii drept categorie filosofică. Platon se va ocupa doar de filia (o formă destul de moderată de afecțiune, un fel de prietenie) în Lysis, în timp ce studiază erosul (substantivul verbului erân, care numește pasiunea sexuală, deși nu numai). La rândul său, Aristotel va dedica cel puțin trei cărți din scrierile sale etice prieteniei sau filiei; tocmai stagiritul va defini iubirea ca un „exces de filie” (Etica Nicomahică ).
Cu toate acestea, Platon nu se ocupă de dragoste în mod aristotelic, adică analizând-o aproape științific, ci mai degrabă este interesat de cât de mult presupune cea mai puternică formă – sau exteriorizare – a dorinței – desi nu de ceva anume – ca simplă dorință, ci mai degrabă ca dorința de frumos (tô kalón) care, în adâncuri, păstrează pentru filosof o rudenie interesantă și marcată cu binele (agathón).
Deși trebuie să fim conștienți, avertizează Platon, că această dorință poate deveni coruptă (a se vedea, de exemplu, Republica ) sau, ceea ce este același lucru, poate tinde spre ce e mai rău. Explicația pe care o va da filosoful este că dorința nelegiuită (dezordonată) nu poate fi acceptată ca fiind bună: dacă ceva conține dorințe criminale, aceasta este o componentă destabilizantă, care în cele din urmă ne corupe partea rațională. Dacă ne amintim câteva fragmente din dialogul Fedru, observăm cum calul întunecat (cel al poftei) își poate atinge scopul numai cu consimțământul carului, care nu este altul decât rațiunea. Așadar, ajungem la prima concluzie a lui Platon: dorința trebuie direcționată, ghidată corespunzător.
Din acest motiv, și în ceea ce privește Banchetul, găsim la Platon o întreagă teorie a dorinței și, în mod specific, a dorinței raționale pentru binele înțeles ca frumos și bine. În cele din urmă, cheia este să găsești dispozitivul – metoda – care permite reconcilierea rațiunii și dorinței. În opinia lui Platon, se poate stabili o comparație între direcția banchetului și cea a războiului, întrucât atât oaspetele de la primul, cât și strategul este, fiecare în felul său, un fel de ales. Dacă ne îndreptăm atenția către Legi, vom vedea cum Platon se referă la o beție curioasă: oricine bea trebuie să fie capabil să-și mențină calmul, așa cum conducătorul trebuie să facă tot posibilul pentru a dezvolta armonia și prietenia. societății (synoysía), cu scopul de a o face mai solidă (Legi).
Vedem astfel că Banchetul nu conține doar o semnificație antropologic-filosofică, așa cum se susține de obicei, ci și o componentă politică și educațională fundamentală, deoarece prezintă o întreagă artă de a controla beția (adică frenezia la care simțurile se pot debloca), care se traduce prin certitudinea platonică că legile banchetului permit accesul la o plăcere deosebită: plăcerea culturală, inspirată de muze, care facilitează căutarea adevărului de către filosof – nu ca un simplu diletant, ci ca un adevărat controlor al realității.
Scena pe care ne-o prezintă filosoful atenian în Banchet începe, tocmai atunci când mesenii unei anumite sărbători au terminat de mâncat și se pregătesc să se scufunde în băutură. Această culminare, care nu va fi scutită de anumite reguli (spre deosebire de ceea ce se întâmplă, de exemplu, în haosul palpabil din ”Los borrachos”, de Velázquez), va da naștere unei discuții sugestive și extinse în rândul oaspeților la întâlnire. În orice moment simțim o atmosferă aproape festivă, în care protagoniștii se simt foarte confortabili și unde conversația are loc în companie prietenoasă.
După cum se știe, „simpozionul” sau banchetul era un eveniment social adânc înrădăcinat pe vremea lui Platon și era o culminare magnifică a unei întâlniri între prieteni în care stăteau de vorbă relaxat pe diferite subiecte. În cazul dialogului platonic cu care ne ocupăm acum, subiectul spre care se va întoarce conversația va fi dragostea (Eros); o conversație care este structurată în mai multe discursuri și care, se poate spune, va dobândi uneori nuanțele unei competiții reale în care fiecare vorbitor va încerca, dacă nu să conteste, cel puțin să complementeze și chiar să completeze intervențiile precedentului interlocutor.
Deși acest interes pentru dragoste nu este nou (Platon însuși se ocupase deja de el în Lysis și avem, de exemplu, câteva reflecții interesante, cum ar fi la Sofocle în Antigona), trebuie să remarcăm faptul că discipolul lui Socrate este cel care, în Banchet, reușește să stabilească o caracterizare detaliată a lui Eros prin confruntarea diferitelor opinii despre natura sa.
”Eros, invincibil în luptă, Eros care te arunci asupra animalelor noastre, care stai pe obrajii delicați ai fecioarelor. Frecventezi cărările mării și trăiești în lăcașurile sălbatice și nimeni, nici printre nemuritori, nici printre oamenii pieritori, nu este capabil să se ferească, iar cel pe care il posezi este in afara de sine. Atragi mintea celor drepți pe calea nedreptății spre ruina lor. Ridici această dispută între cei de același sânge. E clară victoria dorinței care emană din ochii tinerei mirese, a dorinței care își are locul în temeliile marilor instituții. Ei bine, divina invincibila Afrodită își râde de toate.”
Sofocle, ”Antigona ”(783-800)
Spre deosebire de alte dialoguri platonice (majoritatea au forma clasică a unui dialog prototipic, în care un interogator Socratic îl întreabă insistent pe amicul de plimbare și, cu excepția părții sale finale), Banchetul este forjat prin introducerea liniară a mai multor intervenții care, în cele din urmă, va permite intrarea orbitoare pe scena a Diotimei.
”Nu fără motiv, misterele grecești încep și cu ceremonii de purificare, la fel cum barbarii încep cu ablația. După aceea urmează micile mistere, care privesc întreaga viață: și nu există nimic de învățat, decât să contemplăm și să medităm profund asupra naturii și realității.”
Clement din Alexandria, Stromata
Dialogul începe într-un mod oarecum particular, care merită un comentariu separat. Prima scenă a Banchetului începe cu o întâlnire ciudată între Apolodor și Glaucón. Acesta din urmă este foarte interesat de acea ocazie, de care ar dori să „afle în detaliu”, în care Agathon, Socrate, Alcibiade și alte personaje eminente s-au întâlnit la un banchet pentru a vorbi despre dragoste. Cu asta, Platon sugerează că nu vom participa la o narațiune directă, ci una indirectă, care va fi comunicată de Apolodor. Acesta nu a participat la sărbătoare, dar, a fost informat despre ea prin gura lui Aristodemo.
Evenimentele care ni se spun în Banchet dobândesc astfel o dimensiune legendară, aproape mitică: găsim, deocamdată, o narațiune în cadrul altei narațiuni. Marcând această curioasă distanță narativă, Platon mai indică, indirect, că subiectul pe care se va învârti dialogul (dragostea) conține tonuri mitice, dintr-un timp îndepărtat, poate imposibil, dar totuși plauzibil. În același timp, acest început complex răspunde delicatei stări de spirit care se palpa pe vremea lui Platon în ceea ce privește conflictul dintre textul scris și discursul oral, din moment ce Atena se confrunta cu o revoluție culturală autentică în care scrierea va ajunge să se impună oralității. Deși filosoful nostru nu va ezita să acorde o importanță adecvată textului scris, el nu va admite, totuși, „superioritatea morală” pe care unele personalități din vremea sa au dorit să i-o atribuie. Într-o exprimare a concepției sale despre nemurirea sufletului și importanța memoriei, Platon susține că scrisul ar trebui să funcționeze ca un mijloc de a-și aminti acele dictări pe care cititorul, pe de altă parte, ar trebui să le cunoască exact prin intermediul unei surse orale. Platon însuși aduce această dezbatere intensă la masă într-un extras aprins din Scrisoarea VII.
”Cel puțin un lucru pot afirma despre toți cei care au scris și vor scrie și care spun că știu ce cultiv eu, fie pentru că l-au primit de la mine, fie pentru că l-au descoperit ei înșiși: în opinia mea, este posibil ca oricare dintre ei sa nu înțeleaga nimic din această problemă și, cu siguranță, nu există și nu va exista niciodată o scriere a mea despre aceste subiecte, deoarece nu pot fi formulate în niciun fel, în maniera altor cunoștințe, ci doar după o lunga tratare și coniventă cu această chestiune, dintr-o dată, ca focul care izvorăște dintr-o scânteie, această cunoaștere apare în suflet și se hrănește din sine.”
Începutul Banchetului, deci, nu răspunde unui simplu recurs literar (deși este și una dintre funcțiile sale), ci Platon pare să ne avertizeze: atenție, atenieni, la ceea ce vă spun, căci credibilitatea fiecărui interlocutor trebuie testata prin sursa de raportare originală. Pe de altă parte, această „narațiune a unei alte narațiuni” (caracterul indirect al dialogului) pare să răspundă chiar și structurii tradiționale de povestire din „A fost odată …”; cu aceasta, Platon ne plasează într-o dimensiune fabuloasă, într-o sferă poate atemporală. Un apel la minunea poveștilor și a narațiunilor mitice care probabil au mult de-a face cu învățăturile finale ale unei Diotima care, după cum știm, ne vor introduce în „misterele” aparent de neînțeles ale iubirii, Binelui și Frumuseții.
Să ne îndreptăm acum atenția asupra unuia dintre cele mai scurte și mai necunoscute dialoguri ale lui Platon, ”Ion”, de mare importanță în gândirea sa socială și antropologică. Poate că este convenabil să încep, din nou, cu o aluzie la Banchet. În acest dialog, în care, așa cum s-a menționat deja, participăm la o întâlnire găzduită de poetul Agatón (care tocmai câștigase un concurs tragic la acea vreme) și în care diverse personalități intelectuale din epocă, Fedru (considerat „tatăl vorbirii”) propune să aducă laude lui Eros (dragostea) cu cele mai bune discursuri pe care colegii membri sunt capabili să le rostească. Este pe locul cinci, înainte de intervenția lui Socrate (și din gura sa, aceea a Diotimei), când însuși Agathon ia cuvântul. Un moment, trebuie spus, foarte așteptat de toți cei care se adună acolo: pe de o parte, din cauza statutului social pe care îl ocupă în ședință (gazdă), dar, mai presus de toate, pentru că nu există nimeni care să ignore maiestria pe care poetul o posedă în limbaj, ceea ce îi transformă discursurile în uluitoare opere de artă.
Cu toate acestea, trebuie să ne imaginăm imediat un Socrate sceptic cu privire la această intervenție a lui Agathon. Își începe lauda lui Eros într-un mod deloc uimitor și oarecum formal: „În primul rând vreau să indic cum ar trebui să fac prezentarea și apoi să rostesc discursul în sine”, deoarece, în ciuda faptului că colocutorii anteriori au vorbit despre o mare varietate de probleme ,nu au făcut-o, după părerea mea, în cel mai bun mod posibil, deoarece „nu l-au lăudat pe zeu, ci i-au fericit pe oameni pentru binele pe care el li-l provoacă”. Intenția lui Agathon, ne spune el însuși, este de a descifra adevărata natură a lui Eros, pentru a deduce ulterior din ea posibilele sale efecte în sfera umană. În ciuda intenției sale originale și lăudabile, intervenția lui Agatón ia tonuri evanescente (extrem de discutabilă din punct de vedere argumentativ) și culminează, în cele din urmă, cu un imn frumos în care sunt expuse cele mai izbitoare caracteristici ale Erosului. Și asta fiindcă, pentru Agatón, muzica cuvintelor joacă un rol fundamental în exercitarea funcției sale. O meserie care, la urma urmei (și el o știe foarte bine), constă în puterea pe care o pot exercita cuvintele asupra sentimentelor dacă sunt expuse în mod adecvat.
Critica socratică nu așteaptă. Când Eriximachus îl întreabă pe filosoful atenian dacă nu este nervos în legătură cu iminența intervenției sale, urmata de minunata și copleșitoarea prezentare a lui Agathon, Socrate răspunde: ”Si cine ar intenționa să vorbească după un discurs atât de splendid și variat? Este adevărat că celelalte aspecte nu au fost la fel de admirabile, dar din cauza frumuseții cuvintelor și expresiilor finale, cine nu ar fi impresionat atunci când le-ar auzi? ”Acum, este acesta ceea ce este cu adevărat important atunci când este vorba despre apariția adevărului?
Culmea va fi dată de Socrate atunci când îl așază pe sofistul Gorgias la același nivel cu poetul, astfel încât lui Agathon i se atribuie rolul de „poet-sofist” – ceea ce nu-i va plăcea atât de mult. Dacă gazda banchetului a făcut ceva în ochii lui Socrate, atunci a fost vorba de a dizolva problema în formă, de a topi conceptul în imagine și, în cele din urmă, de a transforma conținutul discursului într-o simpla vorbărie. Argumente care nu au nicio legătură cu intenția socratică de „a spune adevărul”. Filosoful a fost foarte enervat de faptul că interlocutorii anteriori, și cu atât mai mult poetul Agathon, au pierdut timpul „amestecând” tot felul de cuvinte, selectând diferite aspecte care, indiferent dacă au fost sau nu adevărate, sunt prezentate „în cel mai atractiv mod posibil . ” Mustrare fără egal în dialogurile platoniciene pe care Socrate o face interlocutorilor săi după nefericita intervenție a lui Agathon.
Socrate nu vrea să se realizeze o „ficțiune” de laudă către Eros, ci o laudă conform adevărului lucrurilor. Vorbirea în public, în acest sens, este deplasată. Dimpotrivă, poetul nu ezită să facă daruri urechii auditoriului cu singurul scop de a-i încânta pe cei prezenți, lucru care este atât de împotriva educației pe care Platon o prezintă în programul său pedagogic din Republica. Dacă mergem, de exemplu, la Gorgias, vom vedea cum Socrate echivalează poezia tragică cu retorica, care nu urmărește decât să ofere publicului plăcerea și, în cele din urmă, admirația și adularea ulterioară. Concluzia filosofului este copleșitoare: „Deci poeticul devine demagogie ”.
Să nu credem că această critică morală lasă poezia în afara jocului într-un mod definitiv, întrucât atât în Legi, cât și în Republica, Platon recunoaște în repetate rânduri activitatea educativă a poeziei și a poeților, deși, da, critică modul în care ei își pun în aplicare datoria. Un mod care ar trebui întotdeauna ghidat de filozofie. De exemplu, el va afirma că poeții ne seduc cu „minciuni ignobile” (Republica) despre zei, pe care îi implică cu nerușinare în lupte care au loc doar pe teren uman (războaie de anvergură, povești groaznice de dragoste și sex etc.). În opinia lui Platon (Republica), strigătele și plângerile rapsozilor ar trebui eliminate din reprezentările lor, deoarece singurul lucru pe care îl realizează este că publicul se simte legitimat să acționeze în același mod în viața.
Pentru discipolul lui Socrate, principala problemă nu este că poveștile pe care le transmit poeții sunt false, ci că sunt rușinoase din punct de vedere moral (Republica); indiferent cât de mult își justifică discursurile prin utilizarea alegoriei, ceea ce este cu adevărat dăunător la intervențiile lor este impresia pe care o generează în audiență. Un oraș condus de filosofi (Republica ) nu își poate permite acest tip de atitudine: totul trebuie să vizeze atingerea excelenței cetățenilor. Poeții, în opinia lui Platon, pun pe masă cea mai proastă latură a ființei umane, imaginea sa atunci când este dominată de partea sa cea mai irațională, de cea mai necontrolată și sensibilă, deci cea supusa unor emoții contradictorii. Din acest motiv, a susținut el, poeții împing dezvoltarea acelei părți iraționale cu discursurile lor frumoase. Ținând cont de importanța pe care Platon a acordat-o educației morale, poeții nu se pot stabili, fără a aduce atingere tuturor, în orașul ideal, deși vor fi permise imnurile celor care ii cântă pe zei și laudă faptele bune și faptele trecutului. Critica lui Platon asupra poeziei este astfel îndreptată către caracterul ei emoțional, în măsura în care stimulează pasiunile care alimentează ce e mai rău în noi.
Adică, poetul, pentru Platon, cultivând gustul neînțelept pentru atrocitățile umane, pentru nenorocire, calomnie sau moarte, înfățișează cele mai rele părți ale omului. Un profil pe care îl expune în fața privirii atente a unui public dornic să-și asculte poveștile, în care personajele se află sub regula fatală a iraționalului și a sensibilului. Astfel, în Ion, Socrate îl intreabă pe tânărul rapsod cu privire la această chestiune specială: „Știi, deci, că provoci în majoritatea spectatorilor aceleași efecte?”, sau, cu alte cuvinte: știi, Ion, că faci societății un deserviciu provocând un exercițiu mimetic despre ceea ce este cel mai rău în noi? Dacă ceva trebuie imitat, este virtutea, evitând totodată promovarea unor atitudini care denaturează realul și doar aparenta pura a lucrurilor ar trebui sa ne ne tranziteze.
O critică care poate fi însoțită de o alta de natură epistemologică, când, de exemplu, în Apologie, Socrate asigură că poeții nu fac ceea ce fac …
”… Din înțelepciune, ci mai degraba dintr-o anumită calitate naturală și inspirați de zei, precum ghicitorii și alcătuitorii de oracole, deoarece ei spun și lucruri frumoase, dar nu înțeleg nimic din ceea ce spun. Mi s-a părut că și poeții au o astfel de experiență și, în același timp, mi-am dat seama că se cred oameni foarte înțelepți, chiar și în alte moduri în care nu sunt, din cauza poeziei.”
Poezia nu numai că încurajează delirul și imitarea acțiunilor care ne lasă dezarmați în fața capriciilor Destinului, dar Platon consideră că nu este sigur dacă au o cunoaștere exactă a propriei activități și, mai ale, a ceea ce cântă. Un aspect pe care ”Ion” îl prezintă de la început:
”Apropo, Ion, crede-mă că în nenumărate rânduri v-am invidiat pe voi, rapsozii, pentru arta voastră; pentru că este întotdeauna convenabil artei voastre să împodobească corpul și să apară în cel mai frumos mod posibil; și, pe de altă parte, ca este necesar să vă ocupați timpul cu mulți alți poeți buni, și mai ales cu Homer […]. Toate acestea sunt de invidiat, deoarece cineva nu ar deveni un bun rapsod dacă nu ar înțelege lucrurile spuse de poet. Într-adevăr, rapsodul trebuie să devină un interpret al gândirii poetului pentru cei care ascultă și este imposibil să facă asta corect fără să știe ce spune poetul.
Și Platon nu poate sa nu recunoască …
”… O altă știință, care face ca sufletul să se uite în sus, cea al cărei obiect este ceea ce este (a fi) și ceea ce nu este văzut, această știință este deja dobândită prin privirea în sus cu gura căscată, coborând deja capul și ochii pe jumătate închiși; în timp ce dacă cineva își ridică ochii la el cu gura deschisă pentru a învăța ceva sensibil, neg că el nu învață nimic, pentru că nimic din ce e sensibil nu este obiectul științei și susțin că sufletul său nu privește în sus, ci în jos, chiar dacă este întins pe spate pe pământ sau pe mare.”
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )
catalinafrancoblog 