Sylvia Plath, ”Cântecul dimineții – Morning Song”

Sylvia Plath, ”Cântecul dimineții – Morning Song”

Ca un ceas gras de aur, iubirea te pune-n mișcare.

Moașa-ți plesnește tălpile, plânsul tău chel

Își ia, printre lucruri, locul.

Vocile noastre răsună, slăvesc apariția ta. O statuie nouă.

Într-un muzeu străbătut de curenți de aer, siguranța

Ne e umbrită de goliciunea ta. Stăm goi, ca niște pereți.

Nu mai sunt mama ta, sunt

Doar norul ce distilează o oglindă spre-a-și reflecta,

Ca de-o mână de vânt – înceata sa stergere.

Toată noaptea respirația ta de molie

Pâlpâie-n roze și vlăguite petale. Ascult atentă:

O mare îndepărtată foșnește-n urechea mea.

Un strigăt, și mă dau jos din pat poticnindu-mă, grea ca o vacă și înflorată-n

Cămașa de noapte victoriană.

Gura ta se deschide curată ca a unei pisici. Pătratul ferestrei

Și-albește și își înghite stelele-i boante. Și acum, îți încerci

Trilul notelor;

Goale, vocalele ies ca niște baloane de aer.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Love set you going like a fat gold watch.

The midwife slapped your footsoles, and your bald cry

Took its place among the elements.

Our voices echo, magnifying your arrival. New statue.

In a drafty museum, your nakedness

Shadows our safety. We stand round blankly as walls.

I’m no more your mother

Than the cloud that distills a mirror to reflect its own slow

Effacement at the wind’s hand.

All night your moth-breath

Flickers among the flat pink roses. I wake to listen:

A far sea moves in my ear.

One cry, and I stumble from bed, cow-heavy and floral

In my Victorian nightgown.

Your mouth opens clean as a cat’s. The window square

Whitens and swallows its dull stars. And now you try

Your handful of notes;

The clear vowels rise like balloons.

William Butler Yeats, ”Straiele cerului”-”Cloths of Heaven”

William Butler Yeats, ”Straiele cerului”-”Cloths of Heaven”

De-aș fi avut brodate straie cerești,

Urzite-n lumină de aur și argint,

În moalea și neagra albastră lumină

A nopții, și în a zilei și-n a amiezii lumină,

Eu la picioarele tale le-aș fi așternut:

Însă, sărac fiind, eu am numai vise;

Doar vise am pus la picioarele tale;

Pășește ușor, căci umbli pe vise.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Had I the heavens’ embroidered cloths,

Enwrought with golden and silver light,

The blue and the dim and the dark cloths

Of night and light and the half-light,

I would spread the cloths under your feet:

But I, being poor, have only my dreams;

I have spread my dreams under your feet;

Tread softly because you tread on my dreams.

Alain Bosquet, ”Salvarea prozei – Secours de la prose”

Alain Bosquet, ”Salvarea prozei – Secours de la prose”

În mine poezia s-a stins încet-încet,

în afara duminicilor,

când ii arunc,

lemn mort, verbe fără de rost.

Atunci văd urcând

câteva păsări care se plâng

că au doar o aripă.

Un trandafir se deschide

pe un fier subțire.

Dar nu insist, născute moarte rămân cuvintele.

Adorm pe carte,

mă fac mobilă iar,

mă fac un covor tăcut.

Mă vreau anonim

ca o proză fără mister.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________

En moi la poésie peu à peu s’est éteinte,

sauf les dimanches,

où je lui jette,

bois mort, des verbes sans emploi.

Alors je vois monter

quelques oiseaux qui se lamentent

d’avoir une aile unique.

Une rose s’entrouvre

sur un maigre tison.

Mais je n’insiste pas, les mots restant morts-nés.

Je m’endors sous mon livre

et redeviens un meuble,

un tapis qui se tait.

Je me veux anonyme

comme une prose sans mystère.

Alain Bosquet, ”Lunile anului – Les mois de l’année”

Alain Bosquet, ”Lunile anului – Les mois de l’année”

Ianuar să spun ”bonjour” anului

Februar să spun ”hai, du-te, zăpadă ”

Marte să spun ”vin’ din nou, rândunea”

April să spun florii „desfoaie-te”

Mai să spun „muncitorii, prietenii noștri”

Iunie să spun mării „du-mă departe”

Iulie să spun ”soare, e timpul tău ăsta”

August să spun „fericit de-a fi om e omul”

Septembre să spun ”grâule, fă-te aur”

Octombre să spun „libertate, prieteni!”

Noiembre să spun copacilor „vai, dezbrăcați-vă!”

Decembre să spun „mult succes, au revoir”. „

Și încă douăsprezece luni pe an,

copila mea,

Ca să-ți spun te iubesc.

-traducere de Catalina Franco

_________________________

Janvier pour dire à l’année « bonjour »

Février pour dire à la neige « il faut fondre »

Mars pour dire à l’oiseau migrateur « reviens »

Avril pour dire à la fleur « ouvre-toi »

Mai pour dire « ouvriers nos amis »

Juin pour dire à la mer « emporte-nous très loin »

Juillet pour dire au soleil « c’est ta saison »

Août pour dire « l’homme est heureux d’être homme »

Septembre pour dire au blé « change-toi en or »

Octobre pour dire « camarades la liberté »

Novembre pour dire aux arbres « déshabillez-vous »

Décembre pour dire à l’année « adieu, bonne chance. »

Et douze mois de plus par an,

mon fils,

Pour te dire que je t’aime.

Alain Bosquet, ”Muzică – Musique”

Alain Bosquet, ”Muzică – Musique”

Mi-ar fi plăcut din când în când să fiu un cânt,

și, fără trupul meu, să plec cu vântul

de-alung de pierdute râuri, cu vulturii rebeli,

cu turme de pomi bezmetici și prin cătune păscând.

Din când în când mi-ar fi plăcut să fiu un murmur,

îndelungata tăcere a cremenii să pot s-o curm

și s-o oblig în fine ca să-mi explice cum

precum steaua care se pierde se-arată nefericită.

Din când în când mi-ar fi plăcut să fiu suspinul

gâzelor roșii ce mărul îl distrug,

și sapodilla să fiu ori vreun harbuz prea credul.

Mi-ar fi plăcut din când în când să fiu un refren

unind fără motiv ori vreun truc pervers

durerea de a trăi cu dărnicia vieții.

_____________________

-traducere de Catalina Franco

______________________

J’aurais voulu de temps en temps être musique,

et, privé de mon corps, partir avec le vent

sur les fleuves perdus, les vautours en révolte,

les troupeaux d’arbres fous qui broutent les hameaux.

De temps en temps j’aurais voulu être un murmure

interrompant le long silence du silex

et le forçant enfin de m’expliquer pourquoi

il a l’air malheureux comme un astre qui tombe.

De temps en temps j’aurais voulu être un soupir

chez les insectes roux qui détruisent la pomme,

la sapotille et la pastèque trop crédule.

J’aurais voulu de temps en temps être un refrain

qui unit sans raison ni astuce perverse

le désespoir de vivre aux douceurs de la vie

Fernando Pessoa ( Álvaro de Campos) , „Spaima asta străveche – Esta velha angústia”

Fernando Pessoa ( Álvaro de Campos) , „Spaima asta străveche – Esta velha angústia”

Spaima asta străveche,

Spaima asta ce-o port în mine de secole,

S-a revărsat din vas,

În lacrimi, în nesfârșite fantasme

În vise – coșmaruri fără teroare

În bruște trăiri teribile, fără de niciun sens.

S-a revărsat.

Cu greu mai știu ce să fac în viață

Cu starea asta de rău ce sufletu-mi umple de răni!

Măcar de aș fi nebun!

Dar nu: este ceva la jumate de drum,

Ceva pe-aproape de,

Ceva pe punctul de-a fi …

Cel închis în azil e cineva, cel puțin.

Eu sunt închis într-un azil fără azil.

Eu sunt nebunul la rece,

Eu sunt lucid și nebun,

Eu sunt străin de toate, cu toată lumea la fel:

Rămân treaz dormind vise nebune

Fiindcă nu-s vise.

Așa mă simt …

Sărmană casă bătrână a dusei mele copilării!

Cine-ar fi spus că astfel mă voi risipi!

Iar copilul? A înnebunit.

Iar cel care aici sub acoperișul tău adormea liniștit?

A înnebunit.

Iar cel dintre cei ce eram? A înnebunit. Astăzi sunt cine sunt.

Vreo religie oarecare măcar de-aveam!

De pildă, una pentru acel idol

Aflat acolo, în casa noastră bătrână, acela din Africa adus.

Era groaznic, grotesc,

Dar el avea în el divinul oricărui idol.

– Jupiter, Iehova ori Omenirea –

Ar fi de folos oricare,

Și-apoi, de fapt, ce e totul, de nu ce gândim despre toate?

Deschide-te odată, inimă de sticlă pictată!

-traducere de Catalina Franco-

___________________________

Esta velha angústia,

Esta angústia que trago há séculos em mim,

Transbordou da vasilha,

Em lágrimas, em grandes imaginações,

Em sonhos em estilo de pesadelo sem terror,

Em grandes emoções súbitas sem sentido nenhum.

Transbordou.

Mal sei como conduzir-me na vida

Com este mal-estar a fazer-me pregas na alma!

Se ao menos endoidecesse deveras!

Mas não: é este estar entre,

Este quase,

Este poder ser que…,

Isto.

Um internado num manicômio é, ao menos, alguém,

Eu sou um internado num manicômio sem manicômio.

Estou doido a frio,

Estou lúcido e louco,

Estou alheio a tudo e igual a todos:

Estou dormindo desperto com sonhos que são loucura

Porque não são sonhos.

Estou assim…

Pobre velha casa da minha infância perdida!

Quem te diria que eu me desacolhesse tanto!

Que é do teu menino? Está maluco.

Que é de quem dormia sossegado sob o teu teto provinciano?

Está maluco.

Quem de quem fui? Está maluco. Hoje é quem eu sou.

Se ao menos eu tivesse uma religião qualquer!

Por exemplo, por aquele manipanso

Que havia em casa, lá nessa, trazido de África.

Era feiíssimo, era grotesco,

Mas havia nele a divindade de tudo em que se crê.

Se eu pudesse crer num manipanso qualquer

— Júpiter, Jeová, a Humanidade —

Qualquer serviria,

Pois o que é tudo senão o que pen

Jorge Luis Borges, ”Poemul darurilor – Poema de los Dones”

Jorge Luis Borges, ”Poemul darurilor – Poema de los Dones”

Să mulțumesc, aș voi, divinului

labirint al cauzelor și efectelor

pentru diversitatea făpturilor

alcătuind acest univers singular,

pentru motivul că nu va înceta să viseze

la un anume desen al labirintului,

pentru chipul Elenei și-a lui Ulysse perseverență,

pentru iubire, care ne face a-i vedea pe alții

cum îi vede divinitatea,

pentru tăria din diamant și pentru apa topită

pentru algebră, palat de cristale precise,

pentru monedele mistice ale lui Angel Silesius,

pentru Schopenhauer,

ce poate-a descifrat universul,

pentru splendoarea focului

pe care nici o ființă umană nu-l poate privi

fără uimirea străveche,

pentru mahon, cedru și santal,

pentru pâine și sare,

pentru misterul rozei

ce risipește culoare și nu o vede,

pentru anumite ceasuri și zile din 55,

pentru păstorii care-n câmpie

stârnesc fiarele, zorii,

pentru dimineața din Montevideo

pentru arta prieteniei,

pentru ultima zi a lui Socrate,

pentru cuvintele ce într-un amurg s-au rostit

de la o cruce la alta,

pentru visul Islamului ce-a îmbrățișat

o mie și una de nopți,

pentru acel alt vis al iadului,

din turnul de foc ce purifică,

și al sferelor glorioase,

pentru Swedenborg,

care vorbea cu îngerii pe străzile Londrei,

pentru râurile ascunse și milenare

care se strâng în mine,

pentru limba pe care-o vorbeam cu secole în Northumbria,

pentru sabia și harfa saxonilor,

pentru mare, strălucitoare pustie

și număr de lucruri necunoscute,

pentru muzica verbului Angliei,

pentru muzica verbului Alemaniei,

pentru aurul care străluce în versete,

pentru iarna cea epică,

pentru numele cărții pe care nu am citit-o,

pentru Verlaine, nevinovatul ca pasărea,

pentru prisma cristalului, pentru greutatea aramei,

pentru dungile tigrului,

pentru înalte turnuri din San Francisco și din Manhattan,

pentru dimineața texană,

pentru sevilliana ce răspândi Morala Epistolă,

și-al cărei nume îl ignorăm, după cum se preferă,

pentru Seneca și pentru Lucan din Cordoba,

care înaintea spaniolei

scriseseră întreaga literatură spaniolă,

pentru jocul de șah bizar și geometric,

pentru țestoasele lui Zenon și pentru harta Royce,

pentru mirosul de medicament al eucaliptului,

pentru limbă, putând simula înțelepciunea,

pentru uitare, care anulează ori schimbă trecutul,

pentru obiceiul

care repetă și confirmă ca o oglindă,

pentru dimineață, care ne dă iluzia începutului,

pentru noapte, cu întunericul și astronomia,

pentru curajul și fericirea unora,

pentru patrie, simțită în iasomie

sau într-o sabie veche,

pentru Whitman și pentru Francesco d’Assisi ce scris-au deja

poemul acesta,

fiindcă poezia asta e veșnică

și se confundă cu suma creaturilor

și nu va ajunge nicicând la ultimul vers

și în funcție de oameni se schimbă,

pentru Frances Haslam, care-a cerut iertare fiilor săi

fiindcă murea atâta de greu,

pentru minutele de dinainte de somn,

pentru somn și moarte,

cele două ascunse comori,

pentru lăuntrice daruri pe care nu le numesc,

pentru muzică, misterioasa formă a timpului.

________________

-traducere de Catalina Franco-

_________________

Gracias quiero dar al divino

laberinto de los efectos y de las causas

por la diversidad de las criaturas

Que forman este singular universo,

por la razón, que no cesará de soñar

con un plano del laberinto,

por el rostro de Elena y la perseverancia de Ulises,

por el amor, que nos deja ver a los otros

como los ve la divinidad,

por el firme diamante y el agua suelta,

por el álgebra, palacio de precisos cristales,

por las místicas monedas de Angel Silesio,

por Schopenhauer,

que acaso descifró el universo,

por el fulgor del fuego

que ningún ser humano puede mirar sin un asombro antiguo,

por la caoba, el cedro y el sándalo,

por el pan y la sal,

por el misterio de la rosa

que prodiga color y que no lo ve,

por ciertas vísperas y días de 1955,

por los duros troperos que en la llanura

arrean los animales y el alba,

por la mañana en Montevideo,

por el arte de la amistad,

por el último día de Sócrates,

por las palabras que en un crepúsculo se dijeron

de una cruz a otra cruz,

por aquel sueño del Islam que abarco

mil noches y una noche,

por aquel otro sueño del infierno,

de la torre del fuego que purifica

y de las esferas gloriosas,

por Swedenborg,

que conversaba con los ángeles en las calles de Londres,

por los ríos secretos e inmemoriales

que convergen en mí,

por el idioma que, hace siglos, hablé en Nortumbria,

por la espada y el arpa de los sajones,

por el mar, que es un desierto resplandeciente

yuna cifra de cosas que no sabemos

y un epitafio de los vikings,

por la música verbal de Inglaterra,

por la música verbal de Alemania,

por el oro, que relumbra en los versos,

por el épico invierno,

por el nombre de un libro que no he leído:

gesta Dei per Francos,

por Verlaine, inocente como los pájaros,

por el prisma de cristal y la pesa de bronce,

por las rayas del tigre,

por las altas torres de San Francisco y de la isla de Manhattan,

por la mañana en Texas,

por aquel sevillano que redactó la Epístola Moral

y cuyo nombre, como él hubiera preferido, ignoramos,

por Séneca y Lucano, de Córdoba,

que antes del español escribieron

toda la literatura española,

por el geométrico y bizarro ajedrez,

por la tortuga de Zenón y el mapa de Royce,

por el olor medicinal de los eucaliptos,

por el lenguaje, que puede simular la sabiduría,

por el olvido, que anula o modifica el pasado,

por la costumbre,

que nos repite y nos confirma como un espejo,

por la mañana, que nos depara la ilusión de un principio,

por la noche, su tiniebla y su astronomía.

por el valor y la felicidad de los otros,

por la patria, sentida en los jazmines

o en una vieja espada,

por Whitman y Francisco de Asís, que ya escribieron el poema,

por el hecho de que el poema es inagotable

y se confunde con la suma de las criaturas

y no llegará jamás al último verso

y varía según los hombres,

por Frances Haslam, que pidió perdón a sus hijos

por morir tan despacio,

por los minutos que preceden al sueño,

por el sueño y la muerte,

esos dos tesoros ocultos,

por los íntimos dones que no enumero,

por la música, misteriosa forma del tiempo.

Joachim Werneburg, ”Liceul – Hohe Schule”

”Printre vrăjile aflate la baza misticii maestrului Eckhart se află o epigramă. Deja în secolul al XIII-lea se înființase la Erfurt un studiu general, „Liceul”, unde se făceau speculații despre relația dintre idee și imagine. Universitatea s-a dezvoltat din această instituție. Versetele oferă acum o mică perspectivă asupra stadiilor incipiente ale muncii științifice..” – ”Aus den Zaubersprüchen, denen die Mystik Meister Eckharts zugrunde liegt, bringe ich wieder ein Epigramm. Bereits im 13. Jahrhundert hatte sich in Erfurt ein Generalstudium, die „Hohe Schule“, etabliert, wo über das Verhältnis von Idee und Bild spekuliert wurde. Aus dieser Einrichtung entwickelte sich die Universität. Die Verse geben nun einen kleinen Einblick in die Frühphase der wissenschaftlichen Arbeit …”

Joachim Werneburg

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Joachim Werneburg, ”Liceul – Hohe Schule”

Gata cu jocul de zaruri și cărți, nici învățați nu mai sunt!

O bilă de cristal face vrăji, din imagine-ți face idee.

Furată fu gâsca lui Martin, cumva găsitu-i-ai hoțul?

În casa cea mai sumbră, o pradă tot strălucește.

Pentru un cer de cristal nu ai nevoie de nici un savant.

Ce vreți să știți veți vedea pe vreo mărgică magică.

Și de ești orb la gunoaie, puhoiul te-ajută seara.

Nu mișcă roțile morii, curge de-a lungul drumeagului.

-în românește de Catalina Franco-

_________________________________

Würfelspiele nicht mehr, und Karten, auch keine Gelehrten!

Eine Kristallkugel tuts, bringt zur Idee dir das Bild.

Stahl er die Martinsgans, hast du den Dieb schon gefunden,

Noch im dunkelsten Haus, leuchtet die Beute hervor.

Brauchst auch keinen Scholaren, für den kristallenen Himmel.

Was dich interessiert, siehst du im zaubrischen Glas.

Blind jedoch für den Kehricht, da hilft dir am Abend die Sintflut.

Mühlräder halten still, strömt sie die Gassen entlang.

Paul Verlaine, „Cântec de toamnă”

Paul Verlaine, „Cântec de toamnă”

C-un lung suspin

Viorile

Toamnei

Inima-mi prind

In monotonă

Langoare

Și mă înec

Și iar pălesc

Și înmărmuresc

Când

Sună ceasul

Și-mi amintesc

De zile vechi

Și plâng

Și atunci mă duc

C-un vânt nebun

Care mă ia

Care mă poartă

Umblu-n neștire

Și rătăcesc

Ca frunza moarta.

-traducere de Catalina Franco

___________________________________

Paul Verlaine, ”Chanson d’automne”

Les sanglots longs

Des violons

De l’automne

Blessent mon coeur

D’une langueur

Monotone.

Tout suffocant

Et blême, quand

Sonne l’heure,

Je me souviens

Des jours anciens

Et je pleure

Et je m’en vais

Au vent mauvais

Qui m’emporte

Deçà, delà,

Pareil à la

Feuille morte.

Nizar Qabbani, ”Școala Iubirii”

Nizar Qabbani, ”Școala Iubirii”

Dragostea ta m-a învățat să fiu trist,

Iar eu de veacuri aveam nevoie de o femeie ce m-ar putea face trist,

Aveam nevoie de o femeie

Să mă facă să plâng pe umărul ei ca o pasăre,

Aveam nevoie de o femeie care să strângă fărâmele mele de sticlă spartă.

O, doamnă, dragostea ta m-a învățat rele obiceiuri,

Să încerc să prezic viitorul, în zațul cafelei, de-o mie de ori pe noapte

Să încerc leacul vindecătorilor și să întreb ghicitoarele,

M-a învățat să ies și să pieptăn străzile,

Să-ți caut chipu-n lumină ca și în ploaie,

Umbra să-ți urmăresc în chipul străinilor,

Să-ți vânez aura chiar și-n articole de ziare!

Să adun milioane de stele din ochii tăi.

Dragostea ta m-a învățat să hoinăresc ore întregi

în căutarea unei coame sălbatice

invidiată de toți țiganii,

a unui chip, a unei voci

unde să aflu toate fețele și toate vocile…

Iubirea ta, doamnă, m-a dus în cetatea tristeții

Iar înaintea iubirii tale eu nu știusem ce este tristețea,

Nu am știut niciodată că lacrima e a Omului

Și că, fără de lacrimi, Omul nu e decât amintire.

Dragostea ta m-a învățat sa ma port precum un copil,

Să desenez fața ta cu creta pe zid,

Pe pânzele bărcilor de pescuit,

Pe clopotele bisericii, pe troițe.

Dragostea ta m-a învățat că se poate schimba harta timpului,

M-a învățat că atunci când iubesc,

Pământul se-oprește!

Am citit basme pentru copii,

Am intrat în palate de regi,

Am visat că mă însor cu fiica sultanului,

Cu ochi mai senini ca apa lagunei,

Cu buze mai mândre ca floarea de rodie.

Am visat că-i ofer coliere de perlă și de coral.

Dragostea ta m-a învățat delirul,

M-a învățat cum viața fuge

Fără s-ajung la fiica sultanului.

Dragostea ta m-a învățat

Să te iubesc în fiece lucru mic,

În pomii goi ai toamnei, în frunzele uscate și îngălbenite,

În ziua ploioasă, în furtună,

În cafeneaua mică, unde seara ne bem

Cafeaua neagră.

Dragostea ta m-a învățat

Să-mi aflu adăpost într-un hotel fără nume,

Într-o biserică fără de nume,

În cafenele fără de nume.

Dragostea ta m-a învățat

Cum noaptea sporește

Durerea străinilor;

Dragostea ta m-a învățat

Să plâng fără motiv,

M-a învățat coșmarul.

Dragostea ta m-a învățat să fiu trist,

Iar eu de veacuri aveam nevoie de o femeie care să mă întristeze,

Aveam nevoie de o femeie

Să mă facă să plâng în brațele ei ca o pasăre,

Aveam nevoie de o femeie care să strângă fărâmele mele de sticlă spartă.

____________

-traducere de Catalina Franco