,,O provocare enormă pentru poet”: Ossip Mandelstam în transpunerea lui Celan: ,,Veacul meu, tu fiara mea de pradă – Meine Zeit, mein Raubtier”
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Veacul meu, tu fiara mea de pradă, se află
oare vreun ochi care ochiului tău să scape ?
Cine, cu sângele lui, înnoadă veacuri
unul cu altul?
Pământenele lucruri. Sânge: în fiece
rază de sânge, ce-ar îndrăzni să clădească.
Numai cine a mâncat ce alții au semănat
se poticnește pe noul pe prag.

Până la țintă, făptura își
târâie, an de la an, spinarea.
Prin fluturările mâinii, se joacă
cu vertebrele, pe nevăzute.
Moale, un cartilaj de copil,
e vremea tinereții pământului.
La craniul vieții, din nou, din nou,
e așezat sacrificiul.

Să eliberezi viața asta
pentru ca lumea să înceapă, nouă, aici,
ar însemna să dai drumul la noduri, s-adaugi
zile, până s-ar face flaut.
El, timpul, el mișcă valul,
se dă-n leagăn cu suferința umană.
Acolo, în iarbă, vidrele sapă
după măsura de aur a timpului.

Frunză, puiet se străduie, vreun
mugur ori doi se umflă.
Dar tu, veacul meu, tu ai șira spinării
zdrobită, vertebrele-ți zac sfărâmate.
Tu zâmbești bont, tu, fiară
îți târâi bolnavele membre!
Ochii, ochii-s în urmă: labele acele,
poteca aceea de acolo, din spatele tău. . .

-traducere de Catalina Franco–
__________________________
Meine Zeit, mein Raubtier, deinem
Aug – hält ihm ein Auge stand?
Wer, Jahrhunderte zu einen,
knüpft mit seinem Blut das Band?
Erdendinge. Blut, in jedem:
Blutstrahl, der zu bauen wagt.
Nur wer aß, was andre säten,
strauchelt, wo das Neue tagt.

Das Geschöpf, bis hin zum Ziele
schleppts sein Rückgrat, Jahr um Jahr.
Und die Wellenhände spielen
mit den Wirbeln unsichtbar.
Weich, ein Kindesknorpel, dieser
jugendlichen Erde Zeit.
An des Lebens Schädel, wieder,
legen sie das Opferscheit.

Dieses Leben freizuschlagen,
daß hier neu die Welt beginnt,
heißts die knotigen, die Tage
fügen, bis sie Flöten sind.
Sie, die Zeit, bewegt die Welle,
schaukelt sie mit Menschenleid.
Dort im Gras die Ottern schnellen
nach dem goldnen Maß der Zeit.

Blatt und Schößling treiben, eine
Knospe, eine zweite schwellt.
Doch du, Zeit, die mein ist, deine
Wirbel liegen da, zerschellt.
Stumpf, so lächelst du, die kranken
Glieder schleppend – du, das Tier!
Äugst, äugst rückwärts: jene Pranken,
jene Spur dort, hinter dir . . .