Emily Dickinson, ”Eu am să rămân să cânt! – I Shall Keep Singing!”

Ar putea fi o imagine cu floare şi text care spune „EMILY DICKINSON Pentru iubire-am murit 1Died for Love ediție bilingvă Traducere din limba engleză de Cătălina Frâncu Emily Dickinson Căile nemuririi The Paths of Immortality ediție bilingvă Traducere din limt engleză Cătălina Frânc”

Emily Dickinson a murit la 15 mai 1886.
__________________________
Emily Dickinson, ”Eu am să rămân să cânt! – I Shall Keep Singing!”

Varianta 1
Eu am să rămân să cânt!
Păsări vor trece
Spre țări cu soare, pe căile lor.
Fiecare-și așteaptă prigorul.
Eu, cu pieptul meu roșu,
Și cu rimele mele,
Am să-mi iau locul în vară, târziu,
Dar am s-aduc un cântec mai plin.
Serile-s mai dulci ca zorii, Signore,
Iar dimineața e numai sămânța amiezii.
**
Varianta 2
Eu am să rămân să cânt!
Păsări vor trece
Spre țări cu soare, pe căile lor.
Fiecare-și așteaptă mierla.
Eu, cu pieptul meu roșu,
Și cu rimele mele, eu
Am să-mi iau locul vara, târziu,
Dar am s-aduc un cântec mai plin.
Vecernia, Doamne, mai dulce-i ca Utrenia,
Iar dimineața e doar sămânța amiezii.

– traducere de Catalina Franco –
__________________________________
I shall keep singing!
Birds will pass me
On their way to Yellower Climes –
Each – with a Robin’s expectation –
I – with my Redbreast –
And my Rhymes –
Late – when I take my place in summer –
But – I shall bring a fuller tune –
Vespers – are sweeter than matins – Signor –
Morning – only the seed – of noon –

**

” The poet claims her poems will make a “fuller tune” compared to other poet “Birds” who pass her on their way to sunnier locations with their chapbooks of verse and their “Robin’s expectation” of spring. Their poems may be heard first and gain some attention. But the poet is also a robin – she has a “Redbreast” too! And she has her “Rhymes.” (And sure enough, “Rhymes” rhymes perfectly with “Climes.”) The poet probably won’t arrive in Poetville until summer, rather than spring, but that is okay for her poems are deeper and more complex than the frothy stuff other poets were dishing up at that time – and she knows it.
Dickinson then moves into images of morning, noon, and evening. Vespers and Matins are prayer services of Catholic and some Protestant churches that typically feature psalms and other religious poems set to music. Vespers is the evening service and Dickinson finds them “sweeter” than the morning Matins service. There is fullness at the end of the day, a sense of mature completion, and Dickinson believes her poetry will be the Vespers to the less mature Matins of others. Mornings, she continues, are „only” the „seed” – the hope and potentiality – of noon.
There is a second sense to the second stanza. She seems to be implying that even her own poetry is getting better as her „day” progresses. Her “Noon”– always a symbol to her of fullness – is the ripening and unfolding of her morning – the fruition of her poetic promise.
Sample of Dickinson’s poetry as
it appeared in her fascicles
The poem is address to a “Signor” – a rather droll way of saying “Sir” – as if this person had wondered when Dickinson was ever going to publish or to bloom as a poet. Not now, she is saying. What you’ve seen of my poetry so far is just “morning”: it is just the seed of what is to come.
The comment raises an interesting question. Dickinson submitted some poems for publication, was not strongly encouraged, and then seemed to disparage the idea of publication, calling it “the auction of the mind.” Yet she kept page after page of poems, even scraps of paper with poems scribbled on them. Many of these poems, about 800!, she fastened together in little booklets that scholars sometimes refer to as ‘fascicles.’ These fascicles were surely meant to be read. Dickinson was writing for the future. I suspect this allowed her to develop that “fuller tune.” Could she be more honest, bare her soul more deeply than had she been writing for publication at the time? I think so, and I’m glad she had the self confidence and patience to keep writing and to save her work.” – by Susan Kornfeld

Charles Bukowski, ,,O, da – Oh, Yes”

Charles Bukowski, ,,O, da – Oh, Yes”

o, da,

sunt lucruri mult mai grele

decât singurătatea,

însă ades, îți trebuie zeci

de ani ca să-ți da seama

de asta, cel mai adesea

când se întâmplă

e prea târziu

și nu e nimic mai rău

decât

acel

prea târziu.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

oh yes

there are worse things than

being alone

but it often takes decades

to realize this

and most often

when you do

it’s too late

and there’s nothing worse

than

too late.

Luís Vaz de Camões, ”Verzi-s câmpiile – Verde sao os campos”

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Luís Vaz de Camões, ”Verzi-s câmpiile – Verde sao os campos”

Verzi-s câmpiile
Culoarea lămâii:
Așa-s și ochii
Inimii mele.

Câmpie întinsă,
Cu iarbă bogată;
Mioare care
Acolo v-aflați
Pășunea!
Din iarbă rămâne
Ce aduce vara,
În inima mea
Rămâne amintirea.

Oițe ce pașteți
Cu mulțumire,
Voi nu pricepeți
Merindele mele,
Că-n hrana mea
Nu-s ierburi, nu:
Ea este în ochii
Din inima mea.

-traducere de Catalina Franco-
________________________________
Verdes são os campos,
De cor de limão:
Assim são os olhos
Do meu coração.

Campo, que te estendes
Com verdura bela;
Ovelhas, que nela
Vosso pasto tendes,
De ervas vos mantendes
Que traz o Verão,
E eu das lembranças
Do meu coração.

Gado que pasceis
Com contentamento,
Vosso mantimento
Não no entendereis,
Isso que comeis
Não são ervas, não:
São graças dos olhos
Do meu coração.

______________________
Luís Vaz de Camões este poetul național al Portugaliei și unul dintre clasicii literaturii universale. Este autorul eposului Luisiadelor. Măiestria versurilor sale a fost comparată cu cea a lui Homer, Vergilius și Dante.
Anul nașterii: Lisabona, Portugalia
Data morții: 10 iunie 1580, Lisabona, Portugalia
Locul înhumării: Mănăstirea Jerónimos, Lisabona, Portugalia
Educație: Universitatea din Coimbra

Wisława Szymborska, ”Ziua de 16 mai.. – Dnia 16 maja …”

Ar putea fi o imagine cu floare

Wisława Szymborska, ”Ziua de 16 mai.. – Dnia 16 maja …”

Una dintre acele zile
ce nu-mi mai spun nimic.
Pe unde am fost în ziua aceea,
ce am făcut – nu știu.
O crimă pe aproape de s-ar fi comis
– nu aș avea alibi.
Soarele a luminat și s-a stins
fără ca eu să știu.
Pământul s-a învârtit
și n-am amintit-o în niciun carnet.
Mi-ar fi mai ușor să gândesc
că pentru o vreme am murit,
decât să recunosc că nu-mi amintesc
nimic deși – neîntrerupt – am trăit.
La urma urmei, n-am fost o fantasmă,
am răsuflat, am mâncat,
s-a auzit
sunetul pașilor mei,
urmele de la degete
pe mânerul ușii sigur că mi-au rămas.
Oglinda mi-a reflectat imaginea.
Purtam ceva de-o anume culoare.
Desigur, m-o fi a văzut cineva.
Poate că în ziua aceea
voi fi găsit un lucru pierdut cândva.
Pe care l-am pierdut mai apoi.
Am trăit emoții, impresii.
Acum toate astea-s
puncte-între paranteze.
Unde m-am ascuns,
unde m-am îngropat –
ca truc nu-i prea rău
să mă pierd așa.
Îmi scutur memoria –
poate dintre ramuri
ceva
de ani de zile latent
s-o ridica cu un zvâcnet.
Nu.
Se pare că cer prea mult
numai pentru-o secundă.

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________

Jedna z tych wielu dat,
kóre nie mówią mi już nic.
Dokąd w tym dniu chodziłam.
co robiłam – nie wiem.
Gdyby w pobliżu popełniono zbrodnię
– nie miałabym alibi.
Słońce błysło i zgasło
poza moją uwagą.
Ziemia się obróciła
bez wzmianki w notesie.
Lżej by mi było myśleć,
że umarłam na krótko,
niż że nic nie pamiętam,
choć żyłam bez przerwy.
Nie byłam przecież duchem,
oddychałam, jadłam,
stawiałam kroki,
które było słychać,
a ślady moich palców
musiały zostać na klamkach.
Odbijałam się w lustrze.
Miałam na sobie coś w jakimś kolorze.
Na pewno kilku ludzi mnie widziało.
Może w tym dniu
znalazłam rzecz zgubioną wczesniej.
Może zgubiłam znalezioną później.
Wypełniały mnie uczucia i wrażenia.
Teraz to wszystko
jak kropki w nawiasie.
Gdzie się zaszyłam,
Gdzie się pochowałam –
to nawet niezła sztuczka
tak samej sobie zejśc z oczu.
Potrząsam pamięcią –
może coś w jej gałęziach
uśpione od lat
poderwie się z furkotem.
Nie.
Najwyraźniej za dużo wymagam,
bo aż jednej sekundy.
________________________________________

Szymborska a primit Premiul Nobel pentru Literatură „pentru un fel de poezie care permite, cu precizie ironică, contextelor istoric și biologic să se arate în fragmente de realitate umană”. Opera sa a fost tradusă atât în multe limbi europene cat și arabă, ebraică, japoneză, chineză.

Pierluigi Cappello, ,,Rondeau”

Ar putea fi artă

Pierluigi Cappello, ,,Rondeau”

În limba asta goală și de niciunde,
nicicând, de niciun ochi văzută-n lumină deplină,
dacă nu doar de-ai mei privind la ochii tăi cerești, –
eu mare aș numi acel ceresc al tău, –
am să învălui lumina straniei tale tăceri,
ca un izvor tăind în brazda lungă a pieptului tău;
privind la tine-n furtuna aceea din mine crescând,
fiind un șoim, de nu aș tăcea, la tine privind,
în limba asta goală și de niciunde.
În nici un alt loc, iubire, ci doar în locul acest,
eu nu ți-aș spune că dragostea este precum un cerc,
susul și dedesubtul, în rimă – cristalul și rădăcina –
și, în lumina din raza spinării tale, să strig
la lumina lunii într-o lumină aidoma cu a sa,
să strig splendoarea mâinilor tale, cu ale mele
strâns împletite, și-n jurul brațului nopții
ce se deschide-n lumină, adulmecându-te albă,
în nici un alt loc, iubire, niciunde, ci doar aici.
În nici un alt loc, ci numai aici te vreau, numai
în legănarea-n suișul și-n coborâșul cuvintelor,
numai aici ți-aș da cuvinte ca murele,
fiindcă viața în juru-ți e o furtună,
iar tu și eu – mare fermă în mijlocul furtunii -,
pletele amestecându-ne, aici, iubire,
ar fi chipul tău, și ar fi nume, mai nume
doar al tău nume, altele toate străine,
în limba asta goală și de niciunde.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Cun cheste lenghe nude e in nissun puest
nì mai viodût in lûs di nissun voli
se no dai miei cjalant i tiei celescj
jo mâr o clamarès chel to celest
tiscjel il lum dal to tasê forest
e primevere il solc lunc dal to pet;
cjalanti , inte buere di me ch’e cres
falchet sarès se no tasès cjalanti
in cheste lenghe nude e in nissun puest.
In nissun puest amôr ma nome in chest
l’amôr ti disarès ch’al è taront
l’insom e il sot ladrîs e zime in rime
e intal clarôr sul fîl da la tô schene
crît il clâr de lune clare compagne
bielece son li’ mans strentis in trece
li’ mês li’tôs e intor il braç de gnot
ch’a si davierç in lûs, nulinti, e in blanc
in nissun puest amôr ma nome in chest.
In nissun puest ma achì ti volarès
niçant adôr sul niçul des peraulis
peraulis come fraulis ti darès
che vite ator ator e je tampieste
jo e te mâr fer tal mieç da la tampieste
e messedant i tiei cui miei cjavei
amôr plui tô la muse tô e sarès
e non il to plui non, cun dut il rest forest
in cheste lenghe nude e in nissun puest.

**

Con questa lingua nuda e in nessun luogo,
né visto mai in piena luce da alcun occhio,
se non dai miei guardando i tuoi celesti,
io mare chiamerei quel tuo celeste,
castello il lume del tuo tacere straniero
e primavera il solco lungo del tuo petto;
guardandoti, nella bufera di me che cresce,
sarei falchetto se non tacessi guardandoti,
in questa lingua nuda e in nessun luogo.
In nessun luogo, amore, ma soltanto in questo,
l’amore ti direi che è come un cerchio,
il sotto e il sopra, gemma e radice in rima
e nel chiarore sul filo della tua schiena,
grido il chiaro della luna del medesimo chiarore,
bellezza sono le mani strette in una treccia,
le mie, le tue, e attorno il braccio della notte
che si apre in luce, fiutandoti, e in bianco,
in nessun luogo, amore, ma soltanto in questo.
In nessun luogo ma qui io ti vorrei,
cullandoti nel su e giù delle parole,
parole come fragole ti darei,
che la vita attorno è una tempesta,
io e te mare fermo in mezzo alla tempesta
e mescolando i tuoi con i miei capelli,
più tuo, amore, il volto tuo sarebbe,
più nome il nome tuo, con tutto il resto straniero,
in questa lingua nuda e in nessun luogo.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

– din Pierluigi Cappello, ”Rondeau – Douăzeci de variațiuni de autor”-

În acest volum, Pierluigi Cappello adună traducerile sale, rezultat al unor decenii de muncă, din autorii aleși de el: de la sonetele lui William Shakespeare la Carlos Montemayor, trecând prin Arthur Rimbaud, Vicente Aleixandre, Patrick Kavanagh și Giorgio Caproni. Douăzeci de poezii alese pentru a alcătui un itinerar personal care devine un test de turnesol al propriei poetici și, în același timp, o provocare intelectuală care testează dialectul friulan – în care și-a compus o buna parte a creației sale – în comparație cu marile limbi europene: un laborator singular de tensiune/torsionare care depășește cu mult transcrierea și devine plăcerea artizanală a achizițiilor lente și progresive.

Antonia Pozzi, „Dor de lucruri ușoare – Desiderio di cose leggere”

Ar putea fi artă cu copac şi în aer liber

Activ

Antonia Pozzi, „Dor de lucruri ușoare – Desiderio di cose leggere”

Blondul păpurișului
precum un lan de spice
pe lângă lacul ceresc

casele unei insule
îndepărtate
culoarea unei pânze
gata de navigare.

Dor de lucruri ușoare
în inima ce apasă
ca într-o barcă
o piatră.

Dar va ajunge într-o seară
la maluri
un suflet eliberat:
fără să îndoaie papura
fără să clatine apă ori aer
o să pornească – cu casele
insulei îndepărtate,
înspre stânca înaltă
a stelelor.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Giuncheto lieve biondo
come un campo di spighe
presso il lago celeste

e le case di un’isola lontana
color di vela
pronte a salpare .

Desiderio di cose leggere
nel cuore che pesa
come pietra
dentro una barca .

Ma giungera una sera
a queste rive
l’anima liberata:
senza piegare i giunchi
senza muovere l’acqua o l’aria
salpera – con le case
dell’isola lontana,
per un’alta scogliera
di stelle.

Paul Valéry, ” Palmierul – Palme”

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană

Citind acest poem, Rilke a exclamat : „Într-o zi l-am citit pe Valéry, și am știut că așteptarea mea s-a terminat …”
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Paul Valéry, ” Palmierul – Palme”

Cu minunatul sau har
Abia ascunzând strălucirea,
Un înger îmi pune pe masă
Pâine moale și lapte cald;
Îmi face cu ochiul
Semnul rugăciunii
Închipuirii mele spunându-i:
-Calm, calm, stai calm!
Doar știi ce greu palmierul
Își poartă bogăția!
Câtă vreme se îndoaie
Sub bogăția roadelor,
Figura sa e împlinită,
Legături i-s grelele fructe.
Admiră-l cum vibrează,
Și cum o fibră înceată
Care împarte momentul
Fără mister desparte
Chemarea pământului
De apăsarea cerului!
Splendid arbitru, se mișcă
Între umbră și soare.
Înțelepciunea și somnul
Sibyllei le simulează.
Mereu în același loc,
Niciunei chemări, niciunui adio,
Nicicând obosit -palmierul,
Cât e de nobil, cât e de tandru!
Și cât de demn așteaptă
Numai mâinile zeilor!
Suavul aur ce-l murmură
Sună-n atingerea aerului,
Cu mătăsoasa-i armură
El dă deșertului suflet.
Cu o voce nepieritoare
Întoarce în vânt nisipul,
Și îl stropește cu boabe,
Slujindu-și sieși de-oracol,
Mândru de-acel miracol
De a-și cânta întristările.
Fără știință de sine
Între nisipuri și cer,
În orice zi cu lumină
El adună un strop de miere
Dulceața-i e măsurată
După durata divină,
Ce nu socoate zilele,
Ci mai degrabă le ascunde
În seva unde se adună
Toată aroma iubirilor.
Dacă disperi câteodată,
Dacă rigoarea râvnită,
Deși tu te chinui, nu se-înfiripă
Decât sub umbra langorii,
Nu învinui că-i avară
Înțelepta ce pregătește
Atâta aur și farmec :
Prin seva ta solemnă,
Speranța eternă
Se înalță spre maturitate!
Zilele care-ți par goale,
Pentru univers irosite,
Au rădăcinile lacome,
Ele trudesc în deșerturi.
Substanța-le iradiantă
Aleasă printre tenebre
Nicicând nu poate rămâne,
Între viscerele lumii:
Ea cauta apa adâncă
Pe care-o cer înălțimile.
Răbdare, răbdare,
Răbdare-n azur!
Fiecare atom de tăcere
E șansa rodului copt!
Veni-va surpriza ferice: –
O porumbiță, o boare,
Între vibrări – cea mai dulce,
Femeia care să sprijine –
Vor face ca ploaia să cadă
Unde ne-om pune genunchii!
Chiar prăbușească-se o lume,
O, palmier! Invincibil!
În rostogolita pulbere
A roadelor firmamentului!
Nu sunt pierdute orele:
Atât de încântat rămâi
După frumoasa ta dăruire;
Asemenea celui gândind
Cu sufletul lui cheltuit
Ca să-și sporească darul!

-traducere de Catalina Franco-
_________________________________

De sa grâce redoutable
Voilant à peine l’éclat,
Un ange met sur ma table
Le pain tendre, le lait plat;
Il me fait de la paupière
Le signe d’une prière
Qui parle à ma vision:
-Calme, calme, reste calme!
Connais le poids d’une palme
Portant sa profusion!
Pour autant qu’elle se plie
À l’abondance des biens,
Sa figure est accomplie,
Ses fruits lourds sont ses liens.
Admire comme elle vibre,
Et comme une lente fibre
Qui divise le moment,
Départage sans mystère
L’attirance de la terre
Et le poids du firmament!
Ce bel arbitre mobile
Entre l’ombre et le soleil,
Simule d’une sibylle
La sagesse et le sommeil.
Autour d’une même place
L’ample palme ne se lasse
Des appels ni des adieux
Qu’elle est noble, qu’elle est tendre!
Qu’elle est digne de s’attendre
À la seule main des dieux!
L’or léger qu’elle murmure
Sonne au simple doigt de l’air,
Et d’une soyeuse armure
Charge l’âme du désert.
Une voix impérissable
Qu’elle rend au vent de sable
Qui l’arrose de ses grains,
À soi-même sert d’oracle,
Et se flatte du miracle
Que se chantent les chagrins.
Cependant qu’elle s’ignore
Entre le sable et le ciel,
Chaque jour qui luit encore
Lui compose un peu de miel.
Sa douceur est mesurée
Par la divine durée
Qui ne compte pas les jours,
Mais bien qui les dissimule
Dans un suc où s’accumule
Tout l’arôme des amours.
Parfois si l’on désespère,
Si l’adorable rigueur
Malgré tes larmes n’opère
Que sous ombre de langueur,
N’accuse pas d’être avare
Une Sage qui prépare
Tant d’or et d’autorité:
Par la sève solennelle
Une espérance éternelle
Monte à la maturité!
Ces jours qui te semblent vides
Et perdus pour l’univers
Ont des racines avides
Qui travaillent les déserts.
La substance chevelue
Par les ténèbres élue
Ne peut s’arrêter jamais
Jusqu’aux entrailles du monde,
De poursuivre l’eau profonde
Que demandent les sommets.
Patience, patience,
Patience dans l’azur!
Chaque atome de silence
Est la chance d’un fruit mûr!
Viendra l’heureuse surprise:
Une colombe, la brise,
L’ébranlement le plus doux,
Une femme qui s’appuie,
Feront tomber cette pluie
Où l’on se jette à genoux!
Qu’un peuple à présent s’écroule,
Palme! irrésistiblement!
Dans la poudre qu’il se roule
Sur les fruits du firmament!
Tu n’as pas perdu ces heures
Si légère tu demeures
Après ces beaux abandons;
Pareille à celui qui pense
Et dont l’âme se dépense
À s’accroître de ses dons!
____________________________

Gisèle Freund, Portrait de Paul Valéry , 1938

Rainer Maria Rilke, ,,Să nu te strădui viața a o înțelege! – Du musst das Leben nicht verstehen”

Rainer Maria Rilke, ,,Să nu te strădui viața a o înțelege! – Du musst das Leben nicht verstehen”

Să nu te strădui viața a o înțelege!
Și atuncea totul va fi o petrecere.
Oricare zi tu las-o să treacă,
să izbucnească pe neașteptate,
ca un copil care alergă în vânt,
înfiorat de oricare din adierile lui.
Nu-i trece prin minte să le culeagă,
el doar le trece ușor prin părul lui,
unde-i erau prizoniere, și le dă drumul;
păstrează anii și dragi și tineri,
apoi din nou mâinile și le întinde
la ziua care stă să înflorească mâine.

-traducere de Catalina Franco-
___________________________

Du musst das Leben nicht verstehen,
dann wird es werden wie ein Fest.
Und lass dir jeden Tag geschehen
so wie ein Kind im Weitergehen von jedem Wehen
sich viele Blüten schenken lässt.
Sie aufzusammeln und zu sparen,
das kommt dem Kind nicht in den Sinn.
Es löst sie leise aus den Haaren,
drin sie so gern gefangen waren,
und hält den lieben jungen Jahren
nach neuen seine Hände hin.

V

Miguel de Unamuno, ”Sunt ochi ce privesc, sunt ochi ce visează – Hay ojos que miran, hay ojos que sueñan”

Miguel de Unamuno, ”Sunt ochi ce privesc, sunt ochi ce visează – Hay ojos que miran, hay ojos que sueñan”

Sunt ochi ce privesc, – sunt ochi ce visează,

Sunt ochi care speră, – sunt ochi care cheamă,

Sunt ochi ce surâd – cu plăcutul lor râs,

Sunt ochi care plâng – cu al durerii plâns,

Unii înauntru – alții-n afară.

Sunt ca florile – ce pe pământ se ridică.

Însă ochii tăi verzi, Teresa mea veșnică,

Cei ce vor fi – mâna ta de iarbă,

Mă privesc, mă visează, și mă așteaptă, mă cheamă,

Îmi râd bucuroși – cu plăcutul lor râs

Cu jale mă plâng – cu al durerii plâns,

Din adânc de pământ, din pământul-de afară.

În ochii tăi m-am născut, ai tăi ochi mă creează,

În ochii tăi trăiesc eu – al sferei mele soare,

În ochii tăi mor, – casă a mea și cărare,

Ochii tăi mormântul, – ochii tăi pământul.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Hay ojos que miran, -hay ojos que sueñan,

Hay ojos que llaman, -hay ojos que esperan,

Hay ojos que ríen -risa placentera,

Hay ojos que lloran -con llanto de pena,

Unos hacia adentro -otros hacia fuera.

Son como las flores -que cría la tierra.

Mas tus ojos verdes, -mi eterna Teresa,

Los que están haciendo -tu mano de hierba,

Me miran, me sueñan, -me llaman, me esperan,

Me ríen rientes -risa placentera,

Me lloran llorosos -con llanto de pena,

Desde tierra adentro, -desde tierra afuera.

En tus ojos nazco, -tus ojos me crean,

Vivo yo en tus ojos -el sol de mi esfera,

En tus ojos muero, -mi casa y vereda,

Tus ojos mi tumba, -tus ojos mi tierra.