Margaret Atwood, ”Orfeu – Orpheus”

1

pășeai înaintea mea,

trăgându-mă înapoi

în lumina verde care cândva-și

crescuse colţi spre-a mă omori.

eram ascultătoare, dar

amorțită precum un braț

adormit; întoarcerea în timp

nu fusese alegerea mea.

eram învățată acum cu tăcerea.

părea un lucru încordat între noi

ceva ca o șoaptă, o frânghie:

numele meu dinainte,

bine trasat.

aveai vechile tale lanțuri

cu tine, iubire le-ai fi putut

numi, și glasul tău de carne.

înaintea ochilor tu țineai mereu

imaginea mea așa cum tu voiai

să mă schimb: să trăiesc din nou.

acea nădejde a ta a fost cea care m-a împins

să te urmez.

eram halucinația ta, a înflorit

ascultând-o, iar tu-mi cântai:

deja se forma noua piele pe mine

lăuntrul giulgiului luminos de negură

al celuilalt trup al meu; deja

mi se forma pulbere pe mâini și mi-era sete.

puteam să disting din tine doar un contur,

al capului și al umerilor, negru

prefigurat pe gura peșterii,

deci nu puteam să-ți vad chipul

deloc, iar când te-ai întors

m-ai chemat, fiindcă tu deja mă pierduseși.

ultimul lucru din tine a fost ovalul întunecat.

chiar știind cât de mult te-ar răni

această neizbândă, a trebuit

să mă închid ca un fluture cenușiu și să dispar.

tu nu puteai să crezi că eram mai mult ca ecoul tău.

______________________________

you walked in front of me,

pulling me back out

to the green light that had once

grown fangs and killed me.

i was obedient, but

numb, like an arm

gone to sleep; the return

to time was not my choice.

by then i was used to silence.

through something stretched between us

like a whisper, like a rope:

my former name,

drawn tight.

you had your old leash

with you, love you might call it,

and your flesh voice.

before your eyes you held steady

the image of what you wanted

me to become: living again.

it was this hope of yours that kept me following.

i was your hallucination, listening

and floral, and you were singing me:

already new skin was forming on me

within the luminous misty shroud

of my other body; already

there was dirt on my hands and i was thirsty.

i could see only the outline

of your head and shoulders,

black against the cave mouth,

and so could not see your face

at all, when you turned

and called to me because you had

already lost me. the last

i saw of you was a dark oval.

though i knew how this failure

would hurt you, i had to

fold like a grey moth and let go.

you could not believe i was more than your echo.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Margaret Atwood, ”Orfeu – Orpheus”

2

Oare o să mai cânte din nou

ori nu, știind ce știe

despre oroarea acelei lumi:

N-a rătăcit printre pajiști

în toată aceasta vreme. A fost acolo jos

printre cei fără gură, printre

cei fără degete, printre cei

ale căror nume sunt prohibite,

cele spălate ori devorate

printre pietrele cenușii

ale țărmului unde de frică

nu merge nimeni. Printre cei ce tac.

A încercat să cânte

iubirea care trăiește iar

și a eșuat.

Totuși el o să cânte din nou

o să cânte-n arena

aglomerată cu cei deja morți

care-și ridică fețele fără de ochi

ca să-l asculte; pe când florile roșii

cresc și stropesc

pereții.

I-au fost tăiate mâinile

și în curând îi vor smulge

capul din trup printr-o smucitură

de furioasă negare.

El întrevede asta. Și totuși

el tot o să cânte, și o să laude.

Iar a cânta ori e laudă

ori e sfidare. Lauda este sfidare.

_______________________________

Whether he will go on singing

or not, knowing what he knows

of the horror of this world:

He was not wandering among meadows

all this time. He was down there

among the mouthless ones, among

those with no fingers, those

whose names are forbidden,

those washed up eaten into

among the gray stones

of the shore where nobody goes

through fear. Those with silence.

He has been trying to sing

love into existence again

and he has failed.

Yet he will continue

to sing, in the stadium

crowded with the already dead

who raise their eyeless faces

to listen to him; while the red flowers

grow up and splatter open

against the walls.

They have cut off both his hands

and soon they will tear

his head from his body in one burst

of furious refusal.

He foresees this. Yet he will go on

singing, and in praise.

To sing is either praise

or defiance. Praise is defiance.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Margaret Atwood, ”Euridice”

El e aici, a coborât după tine

E melodia care te cheamă înapoi,

un cântec al bucuriei și suferinței ă

și totodată: o promisiune:

că lucrurile vor fi altfel acolo sus

decât au fost data trecută.

Trebuia mai degrabă să nu fi simțit nimic,

doar tăcere și goliciune; și pacea liniștită

în marea cea mai adâncă, ceea ce-i mai ușor

decât rumoarea și carnea de-acolo de sus.

Ești învățată cu coridoarele întunecate,

ești obișnuită cu regele

pe lângă tine trecând fără să-ți vorbească.

Celălalt este altfel,

abia dacă ți-l amintești.

El spune că pentru tine cântă

pentru că te iubește,

nu cum ești acum,

așa răcoroasa, așa puțină:

mișcându-te și nemișcată

ca o albă perdea plutind în vânt

într-o fereastră întredeschisă

lângă un scaun pe care nu stă nimeni.

El vrea să fii ceea ce el numește real.

El vrea să oprești lumina.

El vrea să se simtă întărit

ca trunchiul de arbor ori ca un șold

sa vadă sânge pe pleoape

când și le închide, și soarele-i arzător.

Iubirea lui nu este ceva

ce-ar putea fi în absența ta,

dar ce ai știut dintr-o dată când trupul ți-ai părăsit

rece și alb pe iarbă

a fost că ai să-l iubești oriunde,

chiar și-n pământul fără amintire,

chiar și-n tărâmul foametei.

În mână strângi iubirea, o roșie sămânță,

tu ai uitat c-ai avut-o.

El a ajuns parcă prea departe.

Nu poate crede fără să vadă,

și-aici e beznă.

Întoarce-te, ai șoptit,

dar el ar vrea să fie din nou hrănit

de tine. O, mână de tifon, o, petec de

bandaj, o, pumn de aer

rece, tu nu prin el

îți vei avea libertatea.

________________________________

He is here, come down to look for you.

It is the song that calls you back,

a song of joy and suffering

equally: a promise:

that things will be different up there

than they were last time.

You would rather have gone on feeling nothing,

emptiness and silence; the stagnant peace

of the deepest sea, which is easier

than the noise and flesh of the surface.

You are used to these blanched dim corridors,

you are used to the king

who passes you without speaking.

The other one is different

and you almost remember him.

He says he is singing to you

because he loves you,

not as you are now,

so chilled and minimal: moving and still

both, like a white curtain blowing

in the draft from a half-opened window

beside a chair on which nobody sits.

He wants you to be what he calls real.

He wants you to stop light.

He wants to feel himself thickening

like a treetrunk or a haunch

and see blood on his eyelids

when he closes them, and the sun beating.

This love of his is not something

he can do if you aren’t there,

but what you knew suddenly as you left your body

cooling and whitening on the lawn

was that you love him anywhere,

even in this land of no memory,

even in this domain of hunger.

You hold love in your hand, a red seed

you had forgotten you were holding.

He has come almost too far.

He cannot believe without seeing,

and it’s dark here.

Go back, you whisper,

but he wants to be fed again

by you. O handful of gauze, little

bandage, handful of cold

air, it is not through him

you will get your freedom.

_____________________________________

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________________