Oscar Vladislas de Milocsz Lubicz, ”Cântarea primăverii – Cantique du printemps”

Primăvara s-a întors din plecările sale departe,

Pacea inimii ea ne-o aduce.

Ridică-te, cap iubit! Uită-te, chip frumos !

Între norii de abur muntele e o insulă: zâmbitoarea culoare i-a reînviat.

O, tinerețe! O, al casei mele călin gârbovit!

O, timp al viespii risipitoare!

Nebuna fecioară a verii

Cântă-n arșiță.

Totul e încredere, farmec, odihnă.

Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă!

Un nor grav și pur vine dintr-un regat obscur.

Tăcerea iubirii cade pe aurul de miez de zi.

Somnoroasă urzica și-a aplecat înțeleptul ei cap

Sub minunata-i coroană de împărăteasă a Iudeii.

Auzi? Vine ploaia.

Vezi… a venit.

Împărăția iubirii miroase a floare de apă.

Albina cea tânără,

Fiică a soarelui,

Caută-n zborul ei tainele din livadă;

Se-aude și mugetul turmelor;

Ecoul răspunde păstorului.

Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă!

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Le printemps est revenu de ses lointains voyages,

Il nous apporte la paix du cœur.

Lève-toi, chère tête ! Regarde, beau visage !

La montagne est une île au milieu des vapeurs : elle a repris sa riante couleur.

O jeunesse ! ô viorne de la maison penchée !

O saison de la guêpe prodigue !

La vierge folle de l’été

Chante dans la chaleur.

Tout est confiance, charme, repos.

Que le monde est beau, bien-aimée, que le monde est beau !

Un grave et pur nuage est venu d’un royaume obscur.

Un silence d’amour est tombé sur l’or de midi.

L’ortie ensommeillée courbe sa tête mûre

Sous sa belle couronne de reine de Judée.

Entends-tu ? Voici l’ondée.

Elle vient… elle est tombée.

Tout le royaume de l’amour sent la fleur d’eau.

La jeune abeille,

Fille du soleil,

Vole à la découverte dans le mystère du verger ;

J’entends bêler les troupeaux ;

L’écho répond au berger.

Que le monde est beau, bien-aimée, que le monde est beau !…

Oscar Vladislas de Lubicz Milosz, ”Și mai ales … – Et surtout que…”

– Și mai ales Mâine unde sunt eu să nu știe –
Pădurea, pădurea de mure negre e plină –
Vocea ta-i sunet de lună în vechea fântână,
Ecoul, ecoul lui iunie vine acolo să beie.

Și nimeni nu-mi spună numele acolo, în vis,
Vremile, vremile toate se vor fi împlinit-
Ca un mic copăcel suferind de întâia lui vlagă,
În haina ta dreaptă, astfel îmi apari tu albă.

Și-n spatele nostru strângă-se mărăcinele-,
Fiindcă mă sperie, fiindcă mi-e teamă de revenire.
Mari, albe flori moi genunchii tăi mângâie
Și umbra, chiar umbra e pală de-atâta iubire.

Și tu nici apei pădurii nu-i spune că sunt;
Numele meu, numele meu e mort de demult.
Ochii tăi au culoarea ploilor tinere
Pe lacul ce doarme, al ploilor tinere.

Nici vântului din cimitirul bătrân nimic nu-i spune.   
Să mă duc după el s-ar putea să dea poruncă.  
Părul tău presimte parcă vară, lună, țărână.
Să trăim, să trăim, să trăim –  atâta trebuie …

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

— Et surtout que Demain n’apprenne pas où je suis —
Les bois, les bois sont pleins de baies noires —
Ta voix est comme un son de lune dans le vieux puits
Où l’écho, l’écho de juin vient boire.

Et que nul ne prononce mon nom là-bas, en rêve,
Les temps, les temps sont bien accomplis —
Comme un tout petit arbre souffrant de prime sève
Est ta blancheur en robe sans pli.

Et que les ronces se referment derrière nous,
Car j’ai peur, car j’ai peur du retour.
Les grandes fleurs blanches caressent tes doux genoux
Et l’ombre, et l’ombre est pâle d’amour.

Et ne dis pas à l’eau de la forêt qui je suis ;
Mon nom, mon nom est tellement mort.
Tes yeux ont la couleur des jeunes pluies,
Des jeunes pluies sur l’étang qui dort.

Et ne raconte rien au vent du vieux cimetière.
Il pourrait m’ordonner de le suivre.
Ta chevelure sent l’été, la lune et la terre.
Il faut vivre, vivre, rien que vivre…
_____________________________________
– din ”Cele șapte solitudini ”-”Les sept solitudes” – 1906 –