Robert Walser, ”Pisoiul – Das Kätzchen”

Tocmai coboram de pe munte într-o suburbie mică, drăguță, de modă veche. Acolo se afla o casă atât de delicată, de parcă clipea din ochi, ferestrele ei, vreau să spun. O bătrână stătea pe stradă și și-și băgase capul pe una dintre ferestre, probabil că avea o conversație ascuțită cu o vecină. Dar principalul e ăsta: în fața casei era o pisică, nu, nu o pisică, ci un pisoiaș, de culoare auriu și alb ca neaua. Prin fereastra, care era închisă, vedeam o bătrână plăcută care cosea la mașina de cusut. Încântat de dulcele pisoiaș, m-am oprit să privesc cu atenție vietatea, care stătea absolut nemișcată cu coada îndoită între labele din față. Femeia văzuse că un bărbat străin stă nemișcat acolo, așa că s-a dus la cealaltă fereastră, care era deschisă, și s-a uitat la mine cu ochi prietenoși. „O!”, spuse ea, „trebuie că te uiți la pisică.” „Da”, am spus. Pisicuța și-a ridicat privirea spre femeie și a scos un mieunat slab, delicat și dulce, arătându-și dinții mici. Am salutat-o ​​pe femeie și am pornit mai departe. Dar m-am aplecat încă o dată și l-am văzut pe pisoi apucând o frunză moartă. Animalul dulce și plin de viață se învârtea ca vântul în jurul frunzei. Sufla cu adevărat briza mării. Venisem prin oraș, care are o singură stradă, dar lată. Ei bine, acolo doi băieți se rostogoleau pe jos, doi băieți drăgălași, nici măcar de școală. Ce-aș mai putea adăuga? Nu prea multe. Era un castel mare, cenușiu, iar pe lângă el curgea un pârâu. M-am dus acasă și, în timp ce mergeam spre casă, gândurile mele erau încă la pisoiul auriu și alb. Cum poate oare cineva să ia seama la lucruri atât de neînsemnate.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Ich kam nur eben vom Berg herab in eine kleine, nette, altertümliche Vorstadt hinein. Ein Haus stand da, das war so zart, als blinzle es mit seinen Augen, will sagen, mit seinen Fenstern. Eine alte Frau stand an der Straße und streckte ihren Kopf in eines der Fenster, sie führte wohl ein gehäkeltes Gespräch mit einer Nachbarin. Aber die Hauptsache ist: ich sah vor dem Haus eine Katze, nein, keine Katze, sondern ein junges Kätzchen, gelb und schneeweiß von Farbe. Durchs Fenster, welches geschlossen war, sah ich eine gute alte Frau an der Nähmaschine sitzen und fleißig nähen. Ganz entzückt von dem lieben kleinen Kätzchen blieb ich stehen, um das Tier sorgfältig zu betrachten, welches da ganz still saß, den Schwanz zwischen die Vorderpfoten geringelt. Die Frau sah, daß da ein fremder Mann so still stand, sie trat ans andere Fenster, das offen war, und schaute zu mir heraus mit freundlichen Augen. »Ach so,« sagte sie, »Sie schauen sich wohl die Katze an.« »Ja,« sagte ich. Das Kätzchen schaute zu der Frau hinauf und ließ ein kleines, feines, süßes Miauen vernehmen, wobei es die Zähnchen zeigte. Ich grüßte die Frau und ging weiter. Noch aber bog ich mich einmal zurück und sah, wie das Kätzchen nach einem dürren Blatt haschte. Wie der Wind wirbelte das liebe muntere Tier herum. Wirklich wehte auch gerade der Seewind. Ich kam durch die Stadt, die nur eine einzige, dafür aber breite Straße besitzt. Nun, und da kugelten zwei Jungen am Boden, zwei drollige Jungen, noch nicht einmal für die Schule reif. Was vermag ich noch beizufügen? Nicht sonderlich viel. Ein großes altersgraues Schloß war da, und daneben floß ein Strom. Ich ging heim, und während ich so heimwärts ging, hatte ich immer noch in Gedanken mit dem gelben und weißen Kätzchen zu tun. Wie man doch nur achten mag auf so kleinliche Dinge.