Robert Walser, ”Câinele de vânătoare – Der Jagdhund”

În micile mele, trebuie și pot să spun, foarte mici drumeții, văd tot felul de câini și chiar m-am îndrăgostit de nostimii flăcăiandri cu patru picioare. Există în primul rând câinele de căruță pe care măcelarii și lăptarii îl înhamă la cărucioarele lor. Este un puști chipeș și cuminte și îl respect enorm. De multă vreme aveam mereu în minte să spun un cuvânt despre el. Merită recunoaștere din toate punctele de vedere și, oricine își dă osteneala să-l observe cu atenție, nu va putea face altceva decât să-l laude pentru cum este el un model de zel și loialitate, pentru cum își înțelege el atât de frumos rostul și soarta și este absorbit de sarcina pe care o are de îndeplinit. El trage bucuros înainte căruciorul, de multe ori chiar înflăcărat și vijelios, iar când poate să lucreze corect, să tragă și să își folosească puterile, latră energic și fericit, astfel încât cineva să audă și să vadă clar cu câtă plăcere se bucură de munca lui. În dimineața asta, în plimbarea mea, am văzut un câine rostogolindu-se în zăpada proaspătă cu o adevărată încântare, oferind o priveliște care mi s-a gravat în minte. Câinii mari și puternici se joacă adesea fermecător cu copiii foarte mici și merită să vedem cum dulăul puternic se adaptează atât de frumos, atât de binevoitor, copilului delicat, oferind o atenție deosebită celor mai mici și mai fine mișcări pe care copilului are bucuria să le facă. Când vine vorba de atenție, câinele este rege, iar înțelegerea sa loială și sinceră strălucește surprinzător de înduioșător în ochii lui. Există mulți câini în orașul nostru și vă puteți da seama că sunt bine îngrijiți și tratați bine. Câinii de vânătoare sunt aproape îngrozitori în zelul lor furios. Stăteam vara trecută pe o piatră în pădurea liniștită de un verde adânc. De jur împrejur, o tăcere minunată, duioasă, poetică. Deodată, s-a pornit jalnica, nefericita, nenorocita vânătoare. Un sărman iepure sare prin liniștea pădurii, iar în spatele lui, cu urlete furioase care rup brusc tăcerea, aleargă câinele, săltând sălbatic, urmăritor înflăcărat, îngrozitor, teribil de devotat misiunii sale crude. Dar nu prinde iepurele, pentru că mai târziu sare din nou pe lângă mine, scoțând acum sughițuri de plâns de parcă ar fi fost rănit. Nu-și atinsese scopul, scopul pe care îl țintise cu pasiune, iar acum se lăsase pradă durerii. Totul era tristețe, totul era o dezamăgire de moarte.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Auf meinen kleinen, ich muß und darf sagen, winzig kleinen Wanderungen sehe ich allerlei Hunde, und ich habe die drolligen vierfüßigen Burschen schon ordentlich liebgewonnen. Da ist vornehmlich der Karrenhund, den die Metzger und Milchhändler an ihre Handwagen spannen. Er ist ein prächtiger, pflichtbewußter Kerl, und ich achte ihn ganz außerordentlich. Längst schon hatte ich immer im Sinn, einmal ein Wort über ihn zu sagen. Er verdient Anerkennung in jeder Hinsicht, und wer sich die Mühe nimmt, ihn aufmerksam zu beobachten, wie er so ganz und gar der Eifer und die Treue selber ist, wie er seinen Zweck und seine Bestimmung so schön versteht und aufgeht in der Aufgabe, die er zu erledigen hat, der wird nicht anders können als ihn loben. Freudig, ja oft sogar feurig und stürmisch zieht er den Wagen vorwärts, und wenn er so recht arbeiten, ziehen und seine Kraft anstrengen kann, läßt er ein kräftiges, fröhliches Gebell vernehmen, daß man deutlich hört und sieht, wie ihm der Dienst Vergnügen macht. Heute früh auf meinem Rundgang sah ich einen Hund sich mit wahrer Wonne im frischen Schnee hin- und herwälzen, was einen Anblick gewährte, der sich meinem Kopfe einprägte. Reizend spielen oft große starke Hunde mit ganz kleinen Kindern, und überaus sehenswert ist es, wie der kraftvolle Kerl sich da dem zarten Kinde so hübsch, so gefällig anpaßt und auf die kleinste und feinste Bewegung sorgfältig acht gibt, die das Kind beliebt auszuführen. An Aufmerksamkeit ist der Hund ein König, und sein treues ehrliches Verständnis leuchtet ihm überraschend schön aus den Augen. In unserer Stadt gibt es viele Hunde, und daß sie gut gehalten und gut behandelt werden, sieht man ihnen an. Beinahe schrecklich in ihrem wütenden Eifer sind Jagdhunde. Ich saß einmal vergangenen Sommer im stillen tiefgrünen Wald auf einem Stein. Ringsum wundersames, zartes, dichterisches Schweigen. Mit einmal rast die klägliche, jämmerliche Jagd daher. Ein armer Hase springt durch die Waldesstille, und hinter ihm her, mit zornigem Geheul, welches die Stille jäh unterbricht, rennt der Hund mit ungestümen Sätzen, der glühende, eingefleischte Verfolger, entsetzlich hingegeben seiner grausamen Aufgabe. Er kriegte aber den Hasen nicht, denn später sprang er wieder an mir vorbei, jetzt, so, wie wenn er verwundet worden wäre, Jammerlaute ausstoßend. Er hatte sein Ziel nicht erreicht, das leidenschaftlich ins Auge gefaßte Ziel, und gab sich jetzt dem Schmerze hin. Er war ganz Trauer, ganz tödliche Enttäuschung.

Milionara – Die Millionärin

In ihrer fünfzimmerigen Wohnung wohnte ganz allein eine reiche Dame. Ich sage da Dame, aber die Frau verdiente nicht, Dame genannt zu werden, die Arme. Sie lief unordentlich daher, und die Nachbarsleute titulierten sie Hexe und Zigeunerin. Ihre eigene Person erschien ihr wertlos, am Leben hatte sie keine Freude. Sie kämmte und wusch sich oft nicht einmal, und dazu trug sie alte und schlechte Kleider, so sehr gefiel sie sich in der Vernachlässigung ihrer selber. Reich war sie, wie eine Fürstin hätte sie leben können, aber sie hatte keinen Sinn für den Luxus und auch keine Zeit dazu. Reich, wie sie war, war sie die Ärmste. Ganz allein mußte sie ihre Tage und ihre Abende zubringen. Kein Mensch, außer etwa der Emma, ihrem ehemaligen Dienstmädchen, leistete ihr Gesellschaft. Mit allen ihren Verwandten war sie verfeindet. Etwa noch Frau Polizeirat Stumpfnas besuchte sie zuweilen, sonst niemand. Die Leute hatten einen Abscheu vor ihr, weil sie wie eine Bettlerin daherkam, sie nannten sie eine Geizhalsin, und freilich war sie geizig. Der Geiz war ihr zur Leidenschaft geworden. Sie hatte kein Kind. So war der Geiz ihr Kind. Der Geiz ist kein schönes, kein liebes Kind. Wahrhaftig nicht. Aber irgend etwas muß der Mensch haben zum Herzen und Liebkosen. Die arme reiche Dame mußte oft in der stillen Nacht, wenn sie so allein saß im freudelosen Zimmer, in ihr Taschentuch weinen. Die Tränen, die sie weinte, meinten es noch am ehrlichsten mit ihr. Sonst wurde sie nur gehaßt und betrogen. Der Schmerz, den sie in der Seele fühlte, war der einzige aufrichtige Freund, den sie hatte. Sonst hatte sie weder Freund noch Freundin, noch Sohn, noch Tochter. Sie sehnte sich umsonst nach einem Sohne, der sie kindlich würde getröstet haben. Ihr Wohnzimmer war kein Wohnzimmer, sondern ein Bureau, überladen mit Geschäftspapieren, und in ihrem Schlafzimmer stand der gold- und juwelengefüllte eiserne Kassenschrank. Wahrlich: ein unheimliches, ein trauriges Schlafzimmer für eine Frau. Ich lernte diese Frau kennen, und sie interessierte mich lebhaft. Ich erzählte ihr mein Leben, und sie erzählte mir das ihrige. Bald darauf starb sie. Sie hinterließ mehrere Millionen. Die Erben kamen und warfen sich über die Erbschaft. Arme Millionärin! In der Stadt, wo sie lebte, sind viele, viele arme kleine Kinder, die nicht einmal genügend zu essen haben. In was für einer sonderbaren Welt leben wir?

*

O doamnă bogată locuia singură în apartamentul ei de cinci camere. Spun doamnă, dar femeia nu merita să fie numită doamnă, sărmana. Umbla neîngrijită și vecinii o numeau vrăjitoare și țigancă. Propria ei persoană i se părea lipsită de valoare, nu se bucura de viață. Adesea nici măcar nu se pieptăna sau nu se spăla și purta haine vechi și ponosite, atât de încântată era că se neglija. Era bogată, ar fi putut trăi ca o prințesă, dar nu avea nici simț și nici timp pentru lux. Oricât de bogată era, era săracă. Trebuia să-și petreacă zilele și serile singură. Nimeni nu-i ținea companie, cu excepția Emmei, fosta ei servitoare. Era în dușmănie cu toate rudele ei. Doamna consilier de poliție Stumpfnas, de pildă, o vizita din când în când, dar nimeni altcineva. Oamenii o detestau pentru că părea o cerșetoare, o numeau avară și bineînțeles că era zgârcită. Avariția devenise pasiunea ei. N-avea nici un copil. Așa că zgârcenia era copilul ei. Avariția nu este un copil frumos, nu este un copil iubit. Chiar nu. Dar omul trebuie să aibă ceva pentru sufletul lui și vreo mângâiere. Săraca doamnă bogată trebuia adesea să plângă în batistă în nopțile liniștite când stătea singură în încăperea lipsită de bucurie. Lacrimile pe care le plângea păreau sincere cu ea. Altfel, era doar urâtă și trădată. Durerea pe care o simțea în sufletul ei era singurul ei prieten adevărat. Altfel, nu avea nici prieten, nici prietenă, nici iubit, nici fiu, nici fiică. Tânjea în zadar după un fiu care să o fi mângâiat ca pe un copil. Sufrageria ei nu era o sufragerie, ci un birou, supraîncărcat cu acte de afaceri, iar în dormitorul ei stătea seiful de fier plin cu aur și bijuterii. Cu adevărat: un dormitor ciudat, trist pentru o femeie. Am cunoscut-o pe femeia asta e și m-a interesat foarte mult. I-am povestit viața mea și ea mi-a povestit-o pe a ei. La scurt timp după asta a murit. Lăsase milioane. Au venit moștenitorii și s-au aruncat asupra moștenirii. Săraca milionară! În orașul în care locuia erau mulți, mulți copii săraci care nici măcar nu aveau ce mânca. În ce lume ciudată trăim?

**

Amintire – Erinnerung

So viel ich mich erinnere, war es so: er, der sonderbare ältere Mann und ich, der ebenso seltsame, sonderbare, jedoch junge Mann, saßen einander in seinem, des älteren Mannes, Zimmer gegenüber. Er schwieg nur immer, und ich, ich redete nur immer. – Was war es, was mich bewegen konnte, so stürmisch zu reden, und was war es, was ihn, der mir gegenüber saß, bewegen konnte, so beharrlich zu schweigen? Je ungeduldiger, feuriger und offenherziger ich sprach, um so tiefer hüllte er sich in sein geheimnisvolles, düsteres und trauriges Schweigen. Mit traurigen Augen betrachtete er mich vom Kopf bis zu den Füßen, und von Zeit zu Zeit, und das war mir das Allerunangenehmste, gähnte er, indem er die Hand wie entschuldigend zum Munde führte. Seltsame Käuze, sonderbare Sonderlinge waren wir sicherlich beide, er mit seinem Gähnen und beharrlichen Stillschweigen und ich mit meinem fortgesetzten Bestürmen eines Ohres, das offenbar auf alles, was ich sagte, gar nicht hörte, das ganz wo anders hinhorchte, als auf mein herzliches Reden. Jedenfalls war es eine bedeutungsvolle Stunde, und darum ist sie mir so lebhaft in der Erinnerung geblieben. Auf der einen, d. h. auf seiner, des älteren, gereiften Mannes Seite ein glanzloses Auge und ein Benehmen, welches Gelangweiltheit verkündete, und auf der anderen, d. h. auf meiner Seite idealisch loderndes Wesen und eine hingeworfene, hingegossene Beredsamkeit, die, der leichten Welle ähnlich, am Felsen von des mürrischen Mannes trockenem und hartem Betragen zerschellte. Sonderbar bei der ganzen Sache war, daß ich wohl wußte, wie wenig Wert all mein Reden und Sprechen habe, wie wenig Eindruck es machen müsse, und daß ich vielleicht gerade darum mich nur um so inniger in das beseelte Sprechen hineinsprach. Ich glich einem Brunnen, der nicht anders konnte als zu sprudeln, einer Quelle, die hervorbrach mit all ihrem drängenden Inhalt, ohne daß sie es wollte. Ich wollte und wollte wieder absolut nicht reden. Es drang so heraus, und alles, was ich fühlte und dachte, sprang mir als Wort und Satz über die Lippen, welche öfters in der Eile und in der seltsamen Beklemmung anfingen zu stottern, wobei es mir war, als sehe ich mein Gegenüber spöttisch lächeln, als habe er eine Art von dunkler, stiller Freude, mich in der Bedrängnis zu sehen, welche mich umflatterte.

*

Din câte îmi amintesc, s-a întâmplat astfel: el, bătrânul ciudat și eu, bărbatul la fel de ciudat, de straniu, dar tânăr, stăteam unul în fața celuilalt în camera bătrânului. El tăcea, iar eu continuam să vorbesc. – Ce mă putea împinge să vorbesc atât de furtunos, și ce-l putea  împinge pe el, care stătea în fața mea, să tacă cu atâta încăpățânare? Cu cât vorbeam mai nerăbdător, mai înflăcărat și cu inima mai deschisă, cu atât se învăluia mai adânc în tăcerea lui misterioasă, sumbră și tristă. Mă privea din cap până-n picioare cu ochi triști și, din când în când, și asta era cel mai incomod pentru mine, căsca, ducându-și mâna la gură, scuzându-se. Eram cu siguranță amândoi niște huhurezi ciudați, niște bizari excentrici, el cu căscatul și tăcerea lui persistentă și eu bătându-l întruna la cap pe el, care evident nu asculta tot ce spuneam, care asculta altceva decât vorbirea mea din inimă. În orice caz, a fost o oră plină de sens și de aceea îmi amintesc atât de viu. Pe de o parte, adică pe partea lui, un bărbat mai în vârstă, matur, o privire lipsită de strălucire și un comportament care arăta plictiseala, iar pe de altă parte, adică pe partea mea, o natură idealistă înflăcărată și arzătoare, revărsând o elocvență, care, precum un val de lumină, se spulbera pe stânca comportamentului uscat și dur al bărbatului morocănos. Ceea ce era ciudat la toată povestea era că știam foarte bine cât de puțin prețuiesc toate cuvintele și toată elocvența mea, ce slabă impresie trebuie că făceau și că, poate tocmai din acest motiv, mă cufundam  și mai adânc în vorbirea aceea înfocată. Eram ca un izvor care nu se poate abține să izbucnească cu tot conținutul său apăsător, fără s-o fi dorit. Nu voisem, și chiar nu voiam să vorbesc deloc. Ieșise altfel, și tot ce simțeam și gândeam  sărea în cuvinte și propoziții de pe buzele mele, care de multe ori, în grabă și în neliniștea ciudată, începeau să se bâlbâie, iar mie mi se părea că-l văd pe cel din fața mea zâmbind batjocoritor, de parcă ar fi avut un fel de bucurie întunecată, tăcută, văzându-mă în necazul care fâlfâia în jurul meu.

Scriitorul și Opera lui
~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Leon-Marc Levy,” ”Opere poetice, Yves Bonnefoy, La Pléiade-Gallimard ”*

Îngrijorarea este calea reînnoită la nesfârșit a lui Bonnefoy. Izvorul, carnea și, s-ar putea spune, căutarea lui. Pentru că nu se plânge niciodată de această angoasă a sufletului, pentru că știe că aici ia naștere poezia. Că ea naște poezia.

Această ediție magistrală a operei lui Yves Bonnefoy din La Pléiade – Gallimard scoate la lumină imensa diversitate a inspirației sale, în aceeași măsură în care dezvăluie, ca o evidență, imensa sa unitate. Toată opera, proză și versuri, este marcată cu pecetea neliniștii care inserează în textele sale o tensiune extremă care se alătură constant rupturii de ton, ritm, respirație.

Amintirea este o voce spartă,

O auzim cu greu, chiar dacă ne aplecăm.

Și totuși o ascultăm, și atâta de mult

Că uneori ne trece viața. Iar acea moarte

Deja spunea nu oricărei metafore.

Ezitarea devine pentru Bonnefoy o artă poetică pe care o celebrează în versuri sublime, linii de vârf înfățișând condiția umană în esența ei.

Atunci merg înainte, sub arcul unei uși.

Fulgii roiesc, ștergând

Hotarul dintre afară și încăperea

Unde-s aprinse lămpile: însă chiar ele-s

Un fel de zăpadă, care ezită

Între înaltul, jos, în această noapte.

Parcă eram pe-un al doilea prag.

Iar dincolo – murmurul albinelor

În zgomotul zăpezii. Ce spuneau ele

Nenumăratele albine ale verii….

(Începutul și sfârșitul zăpezii)

Această ediție, formidabilă, aruncă o privire ordonatoare asupra operei sale. Bonnefoy este el însuși proiectantul acestei lucrări. El i-a pilotat arhitectura, i-a ales titlul și a hotărât să păstreze ordinea cronologică a publicării fără a separa genurile, chiar dacă aceasta însemna să insereze prelegerea sa inaugurală de la College de France și alte eseuri printre colecțiile de poezie, pentru a nu le îndepărta într-o anume categorie. Il vom citi așadar pe Bonnefoy în desfășurarea sa temporală…

Acest volum conține, așa cum este intitulat, toată opera poetului:

Le Cœur-espace – Traité du pianiste – Anti-Platon – L’Ordalie – Du mouvement et de l’immobilité de Douve – Hier régnant désert – Pierre écrite – Textes 1951-1967 – L’Arrière-pays – Dans le leurre du seuil – Rue Traversière – La Présence et l’Image – Ce qui fut sans lumière – Récits en rêve, 2 – Là où retombe la flèche – Une autre époque de l’écriture – Début et fin de la neige – La Vie errante – Les Planches courbes – La Longue Chaîne de l’ancre – Le Grand Espace – Deux scènes et notes conjointes – Le Lieu d’herbes, le lac au loin suivi de Mes souvenirs d’Arménie – L’Heure présente – Le Digamma – Ensemble encore – L’Écharpe rouge – Textes 2000-2016 – Traductions – Appendices – Textes et documents. – Avant-propos, « Yves Bonnefoy : “Et poésie, si ce mot est dicible” » par Alain Madeleine-Perdrillat – Chronologie – Notices et notes – Bibliographie – Index.

Aparatul critic și explicativ este de o calitate excepțională, făcând posibilă urmărirea în evoluția sa etapele unei poezii care, pornind de la spontaneitatea suprarealismului, a devenit, încetul cu încetul, un miracol al arhitecturii eterne, îmbinând temele clasicismului cu o – dintotdeauna – creativitate inovatoare a formei. Toate cărțile sau colecțiile de poezie, versuri, proză sau versuri și proză, sunt prezente. Bonnefoy nu s-a renegat; a vrut să dea câteva texte rare în anexe, deși acum sunt departe de el. A vrut să-și prezinte și opera de traducător, de la Shakespeare la Yeats, de la Petrarca la Leopardi. În cele din urmă, el a deschis ușile laboratorului lui editorilor săi. Manuscrisele lui puteau fi consultate. Sunt folosite în marginea lucrărilor, unde veți găsi câteva texte și fragmente inedite.

Această ediție permite – în sfârșit! – acces la imensa coerență a unui drum poetic cuplat cu o abordare ontologică, care îl fac pe Yves Bonnefoy unul dintre cei mai mari poeți ai secolului XX.” ”

*
Yves Bonnefoy, ”Opere poetice”, La Pléiade-Gallimard, aprilie 2023, (Ediție de Odile Bombarde, Patrick Labarthe, Daniel Lançon, Patrick Née, Jérôme Thélot), 1808 pagini, 79 EUR până în octombrie 2023
Editura: La Pléiade Gallimard

________________________________
-traducere de Catalina Franco-

Oscar Vladislas de Lubicz Milosz, ”Cântarea primăverii”

Primăvara s-a întors din plecările sale departe,
Pacea inimii ea ne-o aduce.
Ridică-te, cap iubit! Uită-te, chip frumos !
Muntele e o insulă între norii de abur: i-a înviat
zâmbitoarea culoare.
O, tinerețe! O, călin gârbovit al casei!
O, timp al viespii risipitoare!
Nebuna fecioară a verii
Cântă-n arșiță.
Totu-i încredere, farmec, odihnă.
Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă!
Vine un nour grav și curat dintr-un regat obscur.
Tăcerea iubirii cade pe aurul de miez de zi.
Urzica somnoroasă-și-apleacă capul ei înțelept
Sub minunata-i coroană de împărăteasa-a Iudeii.
Auzi? Vine ploaia.
Iat-o … venit-a.
Toată Împărăția iubirii miroase a floare de apă.
Albina cea tânără,
Fiică a soarelui,
Zboară în căutarea tainei livezii;
Aud mugetul turmelor;
Ecoul răspunde păstorului.
Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă!
________________________________
-traducere de Catalina Franco-

Pablo Neruda, ”Saudade”

Saudade – Ce va fi fiind?… Nu știu… Am căutat
prin niște lexicoane bătrâne și prăfuite, dar
și prin alte cărți ce nu mi-au dat înțelesul
acestui dulce cuvânt cu nuanțe ambigui.
Se spune că munții-s albaștri ca singurătatea,
că-n ea se întunecă iubirile depărtate,
și că un nobil și bun prieten al stelelor și al meu
o cheamă într-un tremur de împletituri și de mâini.
Și astăzi în Eca de Queiroz, fără a privi-o, o simt,
mă bântuie dulceața ei, dar taina ei îmi scapă
precum un flutur cu trupul ciudat și gracil
departe, tot mai departe! de calmele mele plase.
Saudade… Oiga, prietene, poate știi tu ce înseamnă
acel cuvânt argintiu ce scapă precum un pește?
Nu… Tremurul lui delicat pare că-mi tremură-n gură.
Saudade …

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________
Saudade – Qué será?… yo no sé… lo he buscado
en unos diccionarios empolvados y antiguos
y en otros libros que no me han dado el significado
de esta dulce palabra de perfiles ambiguos.
Dicen que azules son las montañas como ella,
que en ella se oscurecen los amores lejanos,
y un noble y buen amigo mío (y de las estrellas)
la nombra en un temblor de trenzas y de manos.
Y hoy en Eca de Queiroz sin mirar la adivino,
su secreto se evade, su dulzura me obsede
como una mariposa de cuerpo extraño y fino
siempre lejos -tan lejos!- de mis tranquilas redes.
Saudade… Oiga, vecino, sabe el significado
de esta palabra blanca que como un pez se evade?
No… Y me tiembla en la boca su temblor delicado.
Saudade..

Alda Merini, ”Și încă mi-ar fi mai ușor – E piu’ facile ancora mi sarebbe”

Și încă mi-ar fi mai ușor

să mă cobor la tine pe cele

mai negre scări ale dorinței ce-mi

dă navală în noapte ca un lup sterp.

Știu c-ai culege roadele mele

cu mâinile înțelepte ale iertării…

Mai știu și că tu mă iubești cu o iubire

castă și nesfârșită, împărăția tristeții…

Însă eu jalea ți-am șlefuit-o

zi după zi ca pe lumina plină

și mi-o întorc în tăcere în ochii

care, dacă privesc la tine, trăiesc din stele.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

E piu’ facile ancora mi sarebbe

scendere a te per le piu’ buie scale,

quelle del desiderio che mi assalta

come lupo infecondo nella notte.

So che tu coglieresti dei miei frutti

con le mani sapienti del perdono…

E so anche che mi ami di un amore

casto, infinito, regno di tristezza…

Ma io il pianto per te l’ho levigato

giorno per giorno come luce piena

e lo rimando tacita ai miei occhi

che, se ti guardo, vivono di stelle.

.. Dar Orlando era o femeie – Lordul Palmerston tocmai certificase asta. Și când scriem despre viața unei femei, putem, se știe, să lăsăm deoparte nevoia de acțiune și să o înlocuim cu iubire. Dragostea, după cum spunea poetul, este însăși viața unei femei. Și dacă o clipă ne uităm la Orlando stând la masă în timp ce scrie, trebuie să recunoaștem că nu a existat niciodată o femeie mai potrivită pentru acea vocație. Cert este că, fiind femeie, femeie frumoasă, femeie în floarea varstei, ea va abandona în curând această pretenție de a scrie și de a reflecta și va începe mai degrabă să se gândească la un paznic de vânătoare (și atâta timp cât se gândește la un bărbat, nimeni nu-i va găsi – cred – vreo vina unei femei). Și apoi ea va scrie o notă (și atâta timp cât ea scrie note, nimeni nu se va opune ca o femeie să scrie) și-i va da întâlnire duminica la amurg și duminica la amurg el va veni și paznicul va fluiera sub fereastra ei – și toate acestea, desigur, sunt chiar substanța vieții și singurul subiect posibil pentru un roman. Va face Orlando cel puțin unul dintre aceste lucruri? Vai – de o mie de ori vai, nu făcuse niciunul.

Trebuie să admitem atunci că Orlando era unul dintre acei monștri ai fărădelegii care nu iubesc? Era bună cu câinii, fidelă prietenilor, generozitatea însăși față de o duzină de poeți înfometați, avea o mare pasiune pentru poezie. Dar dragostea – așa cum o definesc romancierii de sex masculin – și cine, la urma urmei, o poate spune cu mai multă autoritate? – nu are nimic de-a face cu bunătatea, fidelitatea, generozitatea sau poezia. Dragostea înseamnă să scoți juponul și — Dar știm cu toții ce este iubirea. Făcut-a Orlando asta? Adevărul ne obligă să spunem nu, ea n-a făcut-o. Dacă, atunci, subiectul biografiei cuiva nu va iubi și nici nu va ucide, ci doar va gândi și va imagina, putem concluziona că el sau ea nu este mai bun decât un cadavru și, așadar, să-l părăsim.

__________________________-

-traducere de Catalina Franco-

But Orlando was a woman — Lord Palmerston had just proved it. And when we are writing the life of a woman, we may, it is agreed, waive our demand for action, and substitute love instead. Love, the poet has said, is woman’s whole existence. And if we look for a moment at Orlando writing at her table, we must admit that never was there a woman more fitted for that calling. Surely, since she is a woman, and a beautiful woman, and a woman in the prime of life, she will soon give over this pretence of writing and thinking and begin at least to think of a gamekeeper (and as long as she thinks of a man, nobody objects to a woman thinking). And then she will write him a little note (and as long as she writes little notes nobody objects to a woman writing either) and make an assignation for Sunday dusk and Sunday dusk will come; and the gamekeeper will whistle under the window — all of which is, of course, the very stuff of life and the only possible subject for fiction. Surely Orlando must have done one of these things? Alas,— a thousand times, alas, Orlando did none of them.

Must it then be admitted that Orlando was one of those monsters of iniquity who do not love? She was kind to dogs, faithful to friends, generosity itself to a dozen starving poets, had a passion for poetry. But love — as the male novelists define it — and who, after all, speak with greater authority?— has nothing whatever to do with kindness, fidelity, generosity, or poetry. Love is slipping off one’s petticoat and — But we all know what love is. Did Orlando do that? Truth compels us to say no, she did not. If then, the subject of one’s biography will neither love nor kill, but will only think and imagine, we may conclude that he or she is no better than a corpse and so leave her.

Virginia Woolf, ”Orlando”

Robert Walser, ”Amintirea – Erinnerung”

Din câte îmi amintesc, s-a întâmplat astfel: el, bătrânul ciudat și eu, bărbatul la fel de ciudat, de straniu, dar tânăr, stăteam unul în fața celuilalt în camera bătrânului. El tăcea, iar eu continuam să vorbesc. – Ce mă putea împinge să vorbesc atât de furtunos, și ce-l putea împinge pe el, care stătea în fața mea, să tacă cu atâta încăpățânare? Cu cât vorbeam mai nerăbdător, mai înflăcărat și cu inima mai deschisă, cu atât se învăluia mai adânc în tăcerea lui misterioasă, sumbră și tristă. Mă privea din cap până-n picioare cu ochi triști și, din când în când, și asta era cel mai incomod pentru mine, căsca, ducându-și mâna la gură, scuzându-se. Eram cu siguranță amândoi niște huhurezi ciudați, niște bizari excentrici, el cu căscatul și tăcerea lui persistentă și eu bătându-l întruna la cap pe el, care evident nu asculta tot ce spuneam, care asculta altceva decât vorbirea mea din inimă. În orice caz, a fost o oră plină de sens și de aceea îmi amintesc atât de viu. Pe de o parte, adică pe partea lui, un bărbat mai în vârstă, matur, o privire lipsită de strălucire și un comportament care arăta plictiseala, iar pe de altă parte, adică pe partea mea, o natură idealistă înflăcărată și arzătoare, revărsând o elocvență, care, precum un val de lumină, se spulbera pe stânca comportamentului uscat și dur al bărbatului morocănos. Ceea ce era ciudat la toată povestea era că știam foarte bine cât de puțin prețuiesc toate cuvintele și toată elocvența mea, ce slabă impresie trebuie că făceau și că, poate tocmai din acest motiv, mă cufundam și mai adânc în vorbirea aceea înfocată. Eram ca un izvor care nu se poate abține să izbucnească cu tot conținutul său apăsător, fără s-o fi dorit. Nu voisem, și chiar nu voiam să vorbesc deloc. Ieșise altfel, și tot ce simțeam și gândeam sărea în cuvinte și propoziții de pe buzele mele, care de multe ori, în grabă și în neliniștea ciudată, începeau să se bâlbâie, iar mie mi se părea că-l văd pe cel din fața mea zâmbind batjocoritor, de parcă ar fi avut un fel de bucurie întunecată, tăcută, văzându-mă în necazul care fâlfâia în jurul meu.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

So viel ich mich erinnere, war es so: er, der sonderbare ältere Mann und ich, der ebenso seltsame, sonderbare, jedoch junge Mann, saßen einander in seinem, des älteren Mannes, Zimmer gegenüber. Er schwieg nur immer, und ich, ich redete nur immer. – Was war es, was mich bewegen konnte, so stürmisch zu reden, und was war es, was ihn, der mir gegenüber saß, bewegen konnte, so beharrlich zu schweigen? Je ungeduldiger, feuriger und offenherziger ich sprach, um so tiefer hüllte er sich in sein geheimnisvolles, düsteres und trauriges Schweigen. Mit traurigen Augen betrachtete er mich vom Kopf bis zu den Füßen, und von Zeit zu Zeit, und das war mir das Allerunangenehmste, gähnte er, indem er die Hand wie entschuldigend zum Munde führte. Seltsame Käuze, sonderbare Sonderlinge waren wir sicherlich beide, er mit seinem Gähnen und beharrlichen Stillschweigen und ich mit meinem fortgesetzten Bestürmen eines Ohres, das offenbar auf alles, was ich sagte, gar nicht hörte, das ganz wo anders hinhorchte, als auf mein herzliches Reden. Jedenfalls war es eine bedeutungsvolle Stunde, und darum ist sie mir so lebhaft in der Erinnerung geblieben. Auf der einen, d. h. auf seiner, des älteren, gereiften Mannes Seite ein glanzloses Auge und ein Benehmen, welches Gelangweiltheit verkündete, und auf der anderen, d. h. auf meiner Seite idealisch loderndes Wesen und eine hingeworfene, hingegossene Beredsamkeit, die, der leichten Welle ähnlich, am Felsen von des mürrischen Mannes trockenem und hartem Betragen zerschellte. Sonderbar bei der ganzen Sache war, daß ich wohl wußte, wie wenig Wert all mein Reden und Sprechen habe, wie wenig Eindruck es machen müsse, und daß ich vielleicht gerade darum mich nur um so inniger in das beseelte Sprechen hineinsprach. Ich glich einem Brunnen, der nicht anders konnte als zu sprudeln, einer Quelle, die hervorbrach mit all ihrem drängenden Inhalt, ohne daß sie es wollte. Ich wollte und wollte wieder absolut nicht reden. Es drang so heraus, und alles, was ich fühlte und dachte, sprang mir als Wort und Satz über die Lippen, welche öfters in der Eile und in der seltsamen Beklemmung anfingen zu stottern, wobei es mir war, als sehe ich mein Gegenüber spöttisch lächeln, als habe er eine Art von dunkler, stiller Freude, mich in der Bedrängnis zu sehen, welche mich umflatterte.

Robert Walser, ”Pisoiul – Das Kätzchen”

Tocmai coboram de pe munte într-o suburbie mică, drăguță, de modă veche. Acolo se afla o casă atât de delicată, de parcă clipea din ochi, ferestrele ei, vreau să spun. O bătrână stătea pe stradă și și-și băgase capul pe una dintre ferestre, probabil că avea o conversație ascuțită cu o vecină. Dar principalul e ăsta: în fața casei era o pisică, nu, nu o pisică, ci un pisoiaș, de culoare auriu și alb ca neaua. Prin fereastra, care era închisă, vedeam o bătrână plăcută care cosea la mașina de cusut. Încântat de dulcele pisoiaș, m-am oprit să privesc cu atenție vietatea, care stătea absolut nemișcată cu coada îndoită între labele din față. Femeia văzuse că un bărbat străin stă nemișcat acolo, așa că s-a dus la cealaltă fereastră, care era deschisă, și s-a uitat la mine cu ochi prietenoși. „O!”, spuse ea, „trebuie că te uiți la pisică.” „Da”, am spus. Pisicuța și-a ridicat privirea spre femeie și a scos un mieunat slab, delicat și dulce, arătându-și dinții mici. Am salutat-o ​​pe femeie și am pornit mai departe. Dar m-am aplecat încă o dată și l-am văzut pe pisoi apucând o frunză moartă. Animalul dulce și plin de viață se învârtea ca vântul în jurul frunzei. Sufla cu adevărat briza mării. Venisem prin oraș, care are o singură stradă, dar lată. Ei bine, acolo doi băieți se rostogoleau pe jos, doi băieți drăgălași, nici măcar de școală. Ce-aș mai putea adăuga? Nu prea multe. Era un castel mare, cenușiu, iar pe lângă el curgea un pârâu. M-am dus acasă și, în timp ce mergeam spre casă, gândurile mele erau încă la pisoiul auriu și alb. Cum poate oare cineva să ia seama la lucruri atât de neînsemnate.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Ich kam nur eben vom Berg herab in eine kleine, nette, altertümliche Vorstadt hinein. Ein Haus stand da, das war so zart, als blinzle es mit seinen Augen, will sagen, mit seinen Fenstern. Eine alte Frau stand an der Straße und streckte ihren Kopf in eines der Fenster, sie führte wohl ein gehäkeltes Gespräch mit einer Nachbarin. Aber die Hauptsache ist: ich sah vor dem Haus eine Katze, nein, keine Katze, sondern ein junges Kätzchen, gelb und schneeweiß von Farbe. Durchs Fenster, welches geschlossen war, sah ich eine gute alte Frau an der Nähmaschine sitzen und fleißig nähen. Ganz entzückt von dem lieben kleinen Kätzchen blieb ich stehen, um das Tier sorgfältig zu betrachten, welches da ganz still saß, den Schwanz zwischen die Vorderpfoten geringelt. Die Frau sah, daß da ein fremder Mann so still stand, sie trat ans andere Fenster, das offen war, und schaute zu mir heraus mit freundlichen Augen. »Ach so,« sagte sie, »Sie schauen sich wohl die Katze an.« »Ja,« sagte ich. Das Kätzchen schaute zu der Frau hinauf und ließ ein kleines, feines, süßes Miauen vernehmen, wobei es die Zähnchen zeigte. Ich grüßte die Frau und ging weiter. Noch aber bog ich mich einmal zurück und sah, wie das Kätzchen nach einem dürren Blatt haschte. Wie der Wind wirbelte das liebe muntere Tier herum. Wirklich wehte auch gerade der Seewind. Ich kam durch die Stadt, die nur eine einzige, dafür aber breite Straße besitzt. Nun, und da kugelten zwei Jungen am Boden, zwei drollige Jungen, noch nicht einmal für die Schule reif. Was vermag ich noch beizufügen? Nicht sonderlich viel. Ein großes altersgraues Schloß war da, und daneben floß ein Strom. Ich ging heim, und während ich so heimwärts ging, hatte ich immer noch in Gedanken mit dem gelben und weißen Kätzchen zu tun. Wie man doch nur achten mag auf so kleinliche Dinge.

Antonia Pozzi, ”Cu mâinile pe rană – Le mani sulle piaghe”

Iar când va fi ca tu, frate, să pleci,

am să urmez drumul alb

înfundându-se-n negură.

Apa va curge zbătându-se

ca o aripă

neagră și obosită: din jos dinspre vechi zidiri

un strigăt de verde și stacojiu,

viță, iederă, măzăriche.

Va fi atâta liniște acolo:

va fi liniștea așteptării.

Mi-oi înmuia atunci glasul,

mi-oi face pașii ușori,

am să intru la cei

bătuți de soartă

ca un copil care, în visul lui,

pășește în rai, acolo

unde totul e alb.

N-au să mai fie chipuri,

nici păr, nici vârstă, nici nume: ci doar

nesfârșita, mistuitoarea candoare.

Dar, din candoare, au să se înalțe

mii urlete însângerate: o, mâini

livide, uitate pe pături;

mâini mișcate ca ghearele

deasupra deschiselor rane

ca să le zgârie cu unghiile ori să le rupă;

mâini care au în ele toată durerea

tot necunoscutul ființei;

într-o zi peste voi ușor

am să-mi așez mâinile. Și acolo unde

liniștea e așteptare a morții ori a mântuirii,

liniștea și credința au să înveșmânte

existența mea goală.

Frate al meu, răsuflarea mea fi-va ușoară,

sufletu-mi va pluti luminos și sigur

peste cumplitul rău omenesc:

la marginea tuturor rănilor

am să-ți opresc sângele,

iar printre genele tuturor chinuiților

am să-ți usuc lacrimile.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

E quando tu te ne sarai andato,

fratello, io seguiro la bianca strada

ovattata di nebbia.

L’acqua andra remigando come un’ala

languida e nera: giu dai vecchi muri,

qualche grido di verde e di scarlatto,

vite, edera, veccia.

Tanto silenzio ci sara, li presso:

un silenzio d’attesa.

Allora faro lieve la mia voce,

faro lievi i miei passi:

m’inoltrero nel luogo dei malati

come il bimbo che entra in un suo sogno

di paradiso, dove tutto e bianco.

Non ci saran piu volti, né capelli,

né eta, né nomi: ci sara un candore

infinito, vorace.

Ma, dal candore, mille urli rossastri

si leveranno: oh, mani

livide, abbandonate sulle coltri;

mani che vi portate come artigli

sopra le piaghe aperte

per difenderle a unghiate o per squarciarle;

mani che avete in voi tutto il dolore

e il mistero dell’essere;

io faro lievi, un giorno, le mie mani

sopra di voi. E la dove il silenzio

e un’attesa di morte o di salvezza,

il silenzio e la fede vestiranno

la mia esistenza nuda.

Fratello, io faro lieve il mio respiro,

l’anima mia faro lieve e sicura

sopra il gran male umano:

dentro i labbri di tutte le ferite

io stagnero il tuo sangue,

fra le ciglia di ognuno che si strazia

asciugero il tuo pianto.