Robert Walser, ”Două povești ciudate despre moarte – Zwei sonderbare Geschichten vom Sterben”

Robert Walser, ”Două povești ciudate despre moarte – Zwei sonderbare Geschichten vom Sterben”

”Servitoarea – Die Magd”

O doamnă bogată avea o servitoare care trebuia să aibă grijă de copil. Copilul era la fel de delicat ca razele de lună, curat ca zăpada proaspăt căzută și dulce ca soarele. Servitoarea o iubea ca pe lună, ca pe soare, aproape ca pe însuși Dumnezeul ei drag. Dar apoi copilul s-a rătăcit, nu se știe cum, iar slujnica l-a căutat, l-a căutat ​​în toată lumea, în toate orașele și țările, chiar și în Persia. Acolo, în Persia, într-o noapte, servitoarea a ajuns în fața unui turn sumbru și înalt, care se afla pe un râu larg și întunecat. Iar sus, în turn, era o lumină roșie, și pe această lumină a întrebat-o credincioasa servitoare: Nu poți să-mi spui unde este copilul meu? s-a pierdut, de zece ani îl caut! – Atunci caută încă zece ani! i-a răspuns lumina și s-a stins. Așa că slujitoarea a căutat copilul încă zece ani în toate părțile lumii, chiar și în Franța. În Franța se află un oraș mare, splendid, numit Paris, si acolo ajunse ea. Acolo, pe când stătea într-o seară în fața unei grădini frumoase, plângând fiindcă nu găsise copilul, și-a scos batista roșie pentru a-și șterge ochii cu ea. Deodată grădina s-a deschis și din ea a apărut copilul ei. L-a văzut și a murit pe loc de bucurie. De ce a murit? A ajutat-o asta? Era bătrână și nu mai putea îndura atâtea. Copilul este acum o doamnă înaltă și frumoasă. Dacă o întâlnești, salut-o din partea mea.

____________________________________________________

”Omul cu cap de dovleac – Der Mann mit dem Kürbiskopf”

A fost odată un om care avea o tărtăcuță goală pe umeri în loc de cap. Nu putea ajunge prea departe cu asta. Și totuși voia să fie întaiul! Unul ca el! – Avea o frunză de stejar atârnând din gură ca limbă, iar dinții îi fuseseră tăiați cu un cuțit. În loc de ochi, avea două găuri rotunde. Doua cioturi de lumânări pâlpâiau în spatele găurilor. Aceștia erau ochii. Nu putea vedea prea departe cu ei. Și totuși spunea că are cei mai buni ochi, lăudărosul! – Pe cap avea o pălărie înaltă; o scotea când cineva îi vorbea, atât de politicos era. Și a plecat omul la plimbare. Dar vântul sufla atât de tare, încât ochii i s-au stins. Apoi a vrut să-i aprindă din nou; dar nu avea chibrituri. A început să plângă cu rămășițele lumânărilor sale pentru că nu și-a găsit drumul spre casă. Acolo s-a așezat, a luat capul de dovleac între cele două mâini și a vrut să moară. Dar moartea nu era atât de ușoară pentru el. Un gândac a venit mai întâi și i-a mâncat frunza de stejar din gură. Înainte de asta, o altă pasăre venise și-i ciugulise o gaură în craniul de dovleac. Înainte de asta, venise și un copil și-i luase amândouă mucurile de lumânare. Atunci ar fi putut muri. Dar un gândac încă mănâncă frunza, pasărea încă ciugulește, iar copilul se joacă cu lumânările.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________-

Eine reiche Dame hatte eine Magd, die mußte das Kind hüten. Das Kind war so zart wie Mondstrahlen, so rein wie frisch gefallener Schnee und so lieb wie die Sonne. Die Magd hatte es lieb wie Mond, wie Sonne, fast wie ihren lieben Gott selbst. Aber da ging das Kind einmal verloren, man wußte nicht wie, und da suchte es die Magd, suchte es in der ganzen Welt, in allen Städten und Ländern, sogar in Persien. Dort in Persien kam die Magd eines Nachts vor einen finstern, hohen Turm, der stand an einem breiten, dunklen Strom. Hoch oben aber im Turm brannte ein rotes Licht, und dieses Licht fragte die treue Magd: Kannst du mir nicht sagen, wo mein Kind ist? es ist verloren gegangen, ich suche es nun schon zehn Jahre! – So suche noch weitere zehn Jahre! antwortete das Licht und erlosch. Da suchte die Magd weitere zehn Jahre lang nach dem Kind, in allen Gegenden und Umgegenden der Erde, sogar in Frankreich. In Frankreich ist eine große, prächtige Stadt, die heißt Paris, zu der kam sie. Da stand sie eines Abends vor einem schönen Garten, weinte, daß sie das Kind nicht zu finden vermochte und nahm ihr rotes Schnupftuch hervor, um ihre Augen damit abzuwischen. Da ging der Garten plötzlich auf, und ihr Kind trat heraus. Da sah sie es, und da starb sie vor Freude. Warum starb sie? Hat das denn etwas genützt? Sie war aber schon alt und konnte nicht mehr soviel vertragen. Das Kind ist jetzt eine große, schöne Dame. Wenn du ihr begegnest, so grüße sie doch von mir.

________________________________________

Es war einmal ein Mann, der hatte statt eines Kopfes einen hohlen Kürbis auf den Schultern. Damit konnte er nicht weit kommen. Und doch wollte er der Vorderste sein! So einer! – Als Zunge hatte er ein Eichblatt aus dem Munde hängen, und die Zähne waren nur mit dem Messer ausgeschnitzt. Statt der Augen hatte er bloß zwei runde Löcher. Hinter den Löchern flackten zwei Kerzenstümpchen. Das waren die Augen. Damit konnte er nicht weit sehen. Und doch sagte er, er habe die besten Augen, der Prahler! – Auf dem Kopf hatte er einen hohen Hut; den zog er ab, wenn jemand zu ihm redete, so höflich war er. Da ging der Mann einmal spazieren. Doch der Wind blies so heftig, daß die Augen ausloschen. Da wollte er sie wieder anzünden; aber er hatte keine Zündhölzchen. Er fing an zu weinen mit seinen Kerzenrestchen, weil er den Weg nach Hause nicht mehr finden konnte. Da saß er nun, nahm den Kürbiskopf zwischen seine beiden Hände und wünschte zu sterben. Aber das Sterben ging ihm nicht so leicht. Es kam vorher noch ein Maikäfer und fraß ihm das Eichblatt vom Munde weg. Es kam vorher noch ein Vogel, und pickte ein Loch in seinen Kürbisschädel. Es kam vorher noch ein Kind und nahm ihm beide Kerzenstümpchen weg. Da konnte er sterben. Noch frißt der Käfer am Blatt, noch pickt der Vogel, und das Kind spielt mit den Kerzchen.

Robert Walser, ”Dansatorul – Der Tänzer”

Robert Walser, ”Dansatorul – Der Tänzer”

Am văzut odată la teatru un dansator care mi-a făcut o impresie profundă, mie și altor multor oameni care l-au văzut.

Parcă lua în derâdere pământul cu picioarele, cu atâta ușurătate, și pășind atât de ușor. În dansul lui cânta o muzică grațioasă, iar noi toți cei care ne aflam acolo nu ne-am mai gândit decât la ceea ce era atât de plăcut și de dulce, la tonurile ușoare și dulci sau la jocul picioarelor frumoase ale dansatorului. Sălta ca un cățelandru bine crescut, gata să sară, bine educat, care trezește afecțiune și simpatie țopăind neobosit. Ca nevăstuica din pădure alerga pe scenă și ca vântul sălbatic apărea și dispărea. Niciunul dintre cei care se aflau în teatru nu părea să fi văzut sau să fi crezut posibilă vreodată o asemenea bucurie. Dansul părea un basm din vremurile nevinovate de altădată, când oamenii, înzestrați cu putere și sănătate, erau copii care se jucau unii cu alții într-o libertate regală. Dansatorul însuși părea un copil minune din sfere minunate. Ca un înger, zbura prin văzduhul, pe care părea să-l arginteze, să-l aurească și să-l slăvească cu frumusețea lui. Era ca și cum aerul îl iubea pe iubitul, divinul dansator. Când cobora din văzduh, era mai puțin o cădere decât un zbor, ca o pasăre mare care zboară dar care nu poate cădea, iar când atingea din nou pământul cu picioarele lui ușoare, începeau imediat altele noi zboruri îndrăznețe Pași și sărituri, de parcă îi era imposibil să se oprească vreodată să danseze și să plutească, de parcă ar fi vrut, de parcă ar fi trebuit și ar fi dorit să continue să danseze neîncetat. Dansând, oferea cea mai frumoasă impresie pe care o poate face un tânăr dansator, și anume aceea de a fi fericit dansând. Era binecuvântat îndeplinindu-și profesia. Munca zilnică obișnuită poate face un om fericit – dar aici, acum, nu era muncă, ci un mod de a dansa jucăuș, de parcă glumea și cocheta cu dificultățile și de parcă săruta obstacolele în așa fel încât acestea să-l iubească și să trebuiască să-l sărute din nou. Semăna cu un prinț vesel al epocii de aur, scăldat în har, și toate grijile și tristețile, toate gândurile neplăcute dispăruseră din cei care îl priveau. A-l privi însemna să-l iubești, să-l onorezi și să-l admiri. Să-l vezi exersându-și arta însemna să fii cuprins de entuziasm pentru el. Cine l-a văzut a visat și a fantazat multă vreme după aceea.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________-

Ich sah einst im Theater einen Tänzer, der mir und vielen anderen Leuten, die ihn ebenfalls sahen, einen tiefen Eindruck machte. Er verspottete den Boden mit seinen Beinen, so wenig Schwere kannte er, und so leicht schritt er dahin. Eine graziöse Musik spielte zu seinem Tanz, und wir alle, die im Theater saßen, dachten darüber nach, was wohl schöner und süßer könne genannt werden, die leichtfertigen lieblichen Töne oder das Spiel von des lieben, schönen Tänzers Beinen. Er hüpfte daher wie ein artiges sprungfertiges, wohlerzogenes Hündchen, welches, indem es übermütig umherspringt, Rührung und Sympathie erweckt. Gleich dem Wiesel im Walde lief er über die Bühne, und wie der ausgelassene Wind tauchte er auf und verschwand er. – Solcherlei Lustigkeit schien keiner von allen denen, die im Theater saßen, je gesehen oder für möglich gehalten zu haben. Der Tanz wirkte wie ein Märchen aus unschuldigen, alten Zeiten, wo die Menschen, mit Kraft und Gesundheit ausgestattet, Kinder waren, die miteinander in königlicher Freiheit spielten. Der Tänzer selber wirkte wie ein Wunderkind aus wunderbaren Sphären. Wie ein Engel flog er durch die Luft, die er mit seiner Schönheit zu versilbern, zu vergolden und zu verherrlichen schien. Es war, als liebe die Luft ihren Liebling, den göttlichen Tänzer. Wenn er aus der Luft niederschwebte, so war es weniger ein Fallen als ein Fliegen, ähnlich wie ein großer Vogel fliegt, der nicht fallen kann, und wenn er den Boden wieder mit seinen leichten Füßen berührte, so setzte er auch sogleich wieder zu neuen kühnen Schritten und Sprüngen an, als sei es ihm unmöglich, je mit Tanzen und Schweben aufzuhören, als wolle, als solle und als müsse er unaufhörlich weitertanzen. Indem er tanzte, machte er den schönsten Eindruck, den ein junger Tänzer zu machen vermag, nämlich den, daß er glücklich sei im Tanze. Er war selig durch die Ausübung seines Berufes. Hier machte einmal die gewohnte tägliche Arbeit einen Menschen selig – aber es war ja nicht Arbeit, oder aber er bewältigte sie spielend, gleich, als scherze und tändele er mit den Schwierigkeiten, und so, als küsse er die Hindernisse, derart, daß sie ihn lieb gewinnen und ihn wieder küssen mußten. Einem heiteren, über und über in Anmut getauchten Königssohne aus dem goldenen Zeitalter glich er, und alle Sorgen und Bekümmernisse, alle unschönen Gedanken schwanden denen dahin, die ihn anschauten. Ihn anschauen hieß ihn gleich auch schon lieben und verehren und bewundern. Ihn seine Kunst ausüben sehen, hieß für ihn schwärmen. Wer ihn gesehen hatte, träumte und phantasierte noch lang nachher von ihm.

Piero Lo Iacono, ”Florăria – Il fioraio”

Piero Lo Iacono, ”Florăria – Il fioraio”

„Nu știu câți tineri vin,

îmi spune florăreasa din colțul dintre

Corso Garibaldi și Via dell’Angelo –

câți tineri vin de-atâția ani

să-mi cumpere florile!

Care apoi vor toți același fel de flori”.

Ce fel de flori aleg?

„Să mă iubească, spun ei mereu,

niște flori să se îndrăgostească”.

– Și ce fel de flori le dai?

„Ei bine, trandafiri roșii.

Ori orhidee cărnoase.

Iar celor ce nu își permit

Le recomand margaretele”.

E o florărie

ce-ți dă și bună ziua

și-ți dă și noapte bună

pe lângă florile tale.

Iar florăria le are pe toate.

Flori pare și flori impare,

flori false, flori rare,

flori de afară, flori de durere,

flori pentru moarte și flori de plăcere.

„Dar dacă vrei să știi – și mă trage

mai la o parte

să-mi spună taina …

Vând mai multe flori

de-agățat fetele

decât pentru-înmormântare.

Asta e legea vieții –

E legea celui puternic.

Chemarea vieții e mai presus

decât chemarea morții”.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________-

“Non sa quanti giovani vengono,

-mi dice il fioraio all’angolo tra

Corso Garibaldi e Via dell’Angelo-

quanti giovani vengono negli ultimi anni

a comprare fiori!

Che poi vogliono lo stesso tipo di fiori”.

E che tipo di fiori?

“Per innamorare mi dicono sempre,

dei fiori per innamorare”.

-E lei quale tipo gli dà?

“Beh, le rose rosse.

O le orchidee infarcite.

Ma a chi non può permetterselo

consiglio le margherite”.

È uno di quei fiorai

che dà il buongiorno

e la buonanotte

ai propri fiori.

E il suo negozio ne scoppia.

Fiori pari, fiori dispari,

fiori spuri, fiori rari,

fiori fuori, fiori da bere,

fiori da bara e di piacere.

“Ma se lo vuole sapere -e mi tira

in disparte come

per confidarmi un segreto-

vendo più fiori per rimorchiare

che da mettere sulle bare.

È la legge del più forte.

C’è più domanda d’amore

che di morte”.

Piero Bigongiari, ”Corbul alb – Il corvo bianco”

Piero Bigongiari, ”Corbul alb – Il corvo bianco”

O iluzie verde mai jos de negrul

dintre zăbrelele scării se întinde din negrul

scorojit: gravitate a unei iluzii

fără un centru în soare, o, primăvară,

ultima mea primăvară, prima a mea,

vino înapoi printre spinii pământului

spre-a strecura printre nori, printre puternice

umbre, albul înzăpezit: pajiști așteaptă

vuirea căprioarelor, pulberea proaspătă

în lemnul bătut frenetic de ciocănitoare,

iar vântul pare încă înghețat.

Deschideți, voi stele, ochiul în noaptea

din inimă, iluzii, dezvăluiți-vă, și

părăsiți-vă ramul, și coborâți, coborâți

încă verzi pe pământ, nu cu uscata

și roșiatica crăpătură a toamnei.

Corbul alb ciocăni-va prin iarba

unui etern anotimp : va fi un fulg alb

de nea coborât din înaltul de ceruri.

Pe scândura goală bate ciocanul.

Unde v-ați dus să înfloriți,

primăverilor?

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Un’illusione verde giù dal nero

dei graticci si espande, su dal nero

rugoso: gravità dell’illusione

senza centro nel sole, primavera,

mia primavera ultima, mia prima,

tornata tra gli spini della terra

a strisciare tra i dumi e le ombre forti

dei candori nevati: i prati attendono

il bramito dei cervi, il polverio

fresco del bosco entro cui batte il picchio

frenetico ed il vento par di brina.

Aprite, stelle, l’occhio nella notte

del cuore, rivelatevi, illusioni,

lasciate il ramo, scendete scendete

a terra ancora verdi, non col secco

sgrigliolio rosseggiante dell’autunno.

Il corvo bianco beccherà tra l’erba

d’un’eterna stagione: sarà un fiocco

di neve mossa dall’alto dei cieli.

Batte il martello sulle assi schiodate.

Dove siete andate, primavere,

a fiorire?

Robert Walser, ”Violeta – Das Veilchen”

Robert Walser, ”Violeta – Das Veilchen”

Era o seară întunecată și caldă de martie, iar eu mă plimbam prin fermecătoarea zonă rezidențială, bogată în grădini a orașului. Mă intersectasem deja cu multe priviri de oameni. Mi se părea că ochii lor mă priveau mai adânc și mai grav decât de obicei, dar și eu mă uitam mai serios și mai lung în ochii celor care treceau pe acolo. Poate că începutul primăverii cu aerul ei plăcut aduce o strălucire mai puternică în ochi, iar în sufletul omului o magie străveche și nouă. Femeile se împlinesc și arată minunat în aerul de primăvară timpurie, cu sânii lor moi, cu pieptul lor ridicat. Poteca grădinii era negricioasă, dar foarte curată și plăcută. Mi se părea și voiam să-mi imaginez că merg pe un covor moale și prețios. Văzduhul părea plin de melodii. Primele flori își scoteau deja timid capetele albastre, galbene și roșii din pământul întunecat și misterios al grădinii. Mirosea și nu prea știam a ce. O întrebare liniștită și plăcută plutea prin aerul dulce, întunecat și blând. Am mers așa și, în timp ce mergeam, un sentiment tandru și vag de fericire îmi invada inima. Mă simțeam de parcă mă plimbam printr-un parc încântător, minunat și străvechi, când o femeie frumoasă, tânără și delicată veni spre mine, îmbrăcată în violet. Mersul ei era grațios și purtarea ei nobilă și, pe măsură ce se apropia, mă privea cu ochii ei ciudat de timizi, cu ochii ei căprui, ca de căprioară. M-am uitat și eu la ea și, după ce a trecut mai departe, m-am întors să o privesc, căci nu puteam rezista poftei și dorinței irezistibile de a o revedea, fie și numai din spate. Ca o fantasmă, silueta fermecătoare aluneca din ce în ce mai departe. O durere îmi sfâșie sufletul. „De ce trebuia să plece?” mi-am spus. Am privit-o până când a dispărut în întunericul care se aduna și care se împrăștia un dulce, prea dulce parfum. Apoi mi-am închipuit că am întâlnit o violetă mare, în formă de femeie, cu ochi căprui, și că acum violeta dispărea. Lampioanele, între timp, se aprinseseră deja și străluceau galben-roșiatic în seara palidă. M-am dus în camera mea, am aprins lampa, m-am așezat la vechiul meu birou și m-am pierdut în gânduri.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Es war ein dunkler, warmer Märzabend, als ich durch das reizende, gartenreiche Villenviertel ging. Vielerlei Menschenaugen hatten mich schon gestreift. Es war mir, als schauten die Augen mich tiefer und ernster an als sonst, und auch ich schaute den vorübergehenden Menschen ernster und länger in die Augen. Vielleicht ist es der beginnende Frühling mit der wohllüstigen warmen Luft, der in die Augen einen höheren Glanz legt und in die Menschenseelen einen alten und neuen Zauber. Frauen nehmen sich in der Frühlings- und Vorfrühlingsluft mit den weichen Brüsten, die sie tragen, und von denen sie gehoben und getragen werden, wunderbar aus. Die Gartenstraße war schwärzlich, aber sehr sauber und weich. Es kam mir vor, und ich wollte mir einbilden, ich gehe auf einem weichen, kostbaren Teppich. Voll Melodien schien die Atmosphäre. Aus der dunklen geheimnisvollen Gartenerde streckten schon die ersten Blumen ihre blauen und gelben und roten Köpfchen schüchtern hervor. Es duftete, und ich wußte nicht recht nach was. Es schwebte ein stilles, angenehmes Fragen durch die süße, dunkle, weiche Luft. Ich ging so, und indem ich ging, schmeichelte sich ein zartes unbestimmtes Glücksgefühl in mein Herz hinein. Mir war zumute, als gehe ich durch einen herrlichen, lieben und uralten Park, da kam eine schöne, junge, zarte Frau auf mich zu, violett gekleidet. Anmutig war ihr Gang und edel ihre Haltung, und wie sie näher kam, schaute sie mich mit rehartig-braunen Augen seltsam scheu an. Auch ich schaute sie an, und als sie weiter gegangen war, drehte ich mich nach ihr um, denn ich konnte der Lust und dem hinreißenden Verlangen, sie noch einmal, wenn auch nur im Rücken, zu sehen, nicht widerstehen. Wie eine Phantasieerscheinung glitt die reizende Gestalt mehr und mehr in die Ferne. Ein Weh durchschnitt mir die Seele. »Warum muß sie davongehen?« sagte ich mir. Ich schaute ihr nach, bis sie im zunehmenden Abenddunkel verschwand und wie ein süßer, übersüßer Duft verduftete. Da träumte ich vor mich hin, es sei mir ein großes, frauenförmiges Veilchen begegnet mit braunen Augen, und das Veilchen sei nun verschwunden. Die Laternen indessen waren schon angezündet und strahlten rötlich-gelb in den blassen Abend. Ich ging in mein Zimmer, zündete die Lampe an, setzte mich an meinen altertümlichen Schreibtisch und versank in Gedanken.

Robert Walser, ”Fetița – Das Mädchen”

Robert Walser, ”Fetița – Das Mädchen”

În urmă cu câteva zile, într-o cârciumă sordidă, am făcut cunoștință cu un inimos profesor de arte plastice, care m-a invitat cu bunăvoință să-l vizitez în atelierul său pentru a-i vedea lucrările terminate și viitoare. Dar ce înseamnă asta în comparație cu școlărița pe care o văzusem cu mai puțin de o oră în urmă, întorcându-mă liniștit acasă de la plimbare în dimineața curată, senină și blândă. Micuța ducea de mână, ca o tandră și tânără mamă, o fetiță, care probabil era surioara ei mai mică. Mi s-a părut divin, ca un portret uman viu, chipul inocent și drag, și mi-am dorit imediat să fiu un pictor temerar și un maestru, ca să o pot picta după natură pe drăgălașa copilă, proaspătă și fericită. Am urmat-o, în liniște și nepăsător, pentru ca admirația și emoția mea să rămână ascunse de ea și să nu observe încântarea care mă cuprindeau la vederea ei. Era ca minunea care este atât de minunată fiindcă nu a învățat niciodată să se aprecieze și fiindcă zâmbește cu toată modestia bună și copilărească. Două codite lungi și delicate îi atârnau peste gât și spate și o panglică albastră era delicat legată de fiecare împletitură nostimă și minunată. Pășea cu o gingășie cerească, și când deodată și-a întors căpșorul, mi s-a părut că se ivește soarele dintre norii cenușii și reci spre a încânta pământul cu blândele lui raze, atât de prietenos și de frumos arăta chipul rotund și drăgălaș al frumoasei copile. Mersul ei era ca o melodie voioasă, copilărească. Melodiile mozartiene n-ar putea suna mai frumos și mai proaspăt. Cel mai dulce și mai drăguț lucru era marginea albă ca zăpada a chiloțeilor ei de copil in lumina soarelui. O, un astfel de copil, când îl vezi, face din tine un om mai nobil, mai voinic, mai prietenos și mai bun; înveți să-i mulțumești din nou lui Dumnezeu pentru existența binecuvântată și minunat de bogată în întruchipările ei; ești din nou cu adevărat fericit și răpit cu toată inima că ești o ființă umană printre alte ființe umane. La un colț de stradă am făcut la stânga pentru a mă întoarce acasă.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Vor einigen Tagen machte ich in einer anrüchigen Kneipe die Bekanntschaft eines kühnen Professors der schönen Künste, der mich huldvoll einlud, ihn in seiner Schaffenswerkstätte zu besuchen, um die fertigen und werdenden Kunstwerke zu besichtigen. Doch was will das bedeuten im Vergleich mit dem Schulkind, das ich vor noch nicht ganz einer Stunde sah, als ich vom leisen, milden sauberen Morgenspaziergang behaglich heimkehrte. Die süße Kleine, sie führte an ihrer Hand, gleich einer überzarten und überjungen Mutter, eine noch Kleinere, die wohl ihr Schwesterchen war. Göttlich mutete mich das lebendige, unschuldige, liebe Menschenbildnis an, und ich wünschte allsogleich, daß ich doch ein tapferer und meisterlicher Maler sei, damit ich das reizende Mädchen abmalen könnte, frisch und wonnig nach der Natur. Still und unauffällig, damit ihr meine Bewunderung und meine Rührung verborgen bleibe, und damit sie ja nichts merke von dem Entzücken, in welches ihre Erscheinung mich versetzte, ging ich hinter ihr her. Sie glich dem Wunder, das darum so wunderbar ist, weil es sich selbst noch nie gelernt hat, hochzuschätzen, und weil es lächelt in aller gütigen und kindlichen Bescheidenheit. Zwei längliche zarte Zöpfchen hingen der Holden über Nacken und Rücken, und an jeden lieben, lustigen Zopf war ein blaues Band zierlich gebunden. Himmlisch weich ging sie dahin, und einmal drehte sie das Köpfchen um, und da war es mir, als trete die Sonne aus dem grauen kalten Gewölk hervor, um die Erde mit ihren süßen Strahlen zu beglücken, so freundlich war das runde liebe Gesicht der kleinen Schönen. – Ihr Gang war wie eine herzumstrickende, jugendlich-fröhliche Melodie. Mozartische Melodien können nicht schöner und frischer tönen. Das Allersüßeste und -lieblichste war, wie von ihren Kinderhöschen der schneeweiße Rand ein ganz klein wenig zum Vorschein trat. O, solch ein Kind macht dich, wenn du es siehst, zum edleren, willigeren, freundlicheren und besseren Menschen; du lernst wieder Gott für das segenüberschüttete, bilderreiche Dasein danken; du bist wieder so recht aus dem entzückten Herzen froh, darüber, daß du Mensch bist unter Menschen. Eine Straßenecke kam, da bog ich links ab, um nach Hause zu gehen.

Robert Walser, ”Priveliștea – Die Landschaft

Robert Walser, ”Priveliștea – Die Landschaft

Totul era teribil de înfricoșător. Nicăieri vreun cer, pământul era ud. Plecasem, și pe când plecam mă întrebam dacă n-ar fi mai bine să mă întorc din nou acasă. Dar ceva vag mă atrăgea, așa că am continuat să-mi urmez drumul prin tot acel întuneric. Mă bucuram de nesfârșita tristețe care domnea în jur. Inima și imaginația mi se trezeau în ceață, în cenușiu. Totul era atât de gri. M-am oprit, înlemnit de frumusețea acelui urât, fermecat de nădejde în mijlocul acelei deznădejdi. Mi se părea că de acum înainte îmi era imposibil să mai nădăjduiesc la ceva. Apoi mi s-a părut din nou că o fericire dulce, de un farmec de nedescris, șerpuia prin peisajul plin de jale și mi s-a părut că aud sunete, însă totul era nemișcat. Un alt om umbla prin pădure, prin tot acel negru încărcat de melancolie. Silueta lui cu glugă era ceva mai neagră decât negrul peisajului. Cine era el, și ce voia el? Iar acum apăreau și alte siluete negre, dar niciuneia dintre siluete nu-i păsa de cealaltă, fiecăruia părea să-i fie destul să aibă de-a face cu sine. Nici mie nu-mi mai păsa de ce își doreau acești oameni și de unde ar fi putut să apară prin întuneric, însă mie-mi păsa de mine, așa că am intrat în propria mea obscuritate, care m-a îmbrățișat dintr-o dată și m-a atras cu brațele ei ude și reci. O, mi se părea că fusesem cândva un rege și că acum trebuia să hoinăresc ca un cerșetor prin lumea cea largă plină de ignoranță, plină de necugetare și de o groasă și întunecată lipsă de simțire; mi se părea că a fi bun era de o veșnică inutilitate și de o veșnică imposibilitate, că a avea intenții cinstite era o prostie și că noi toți eram doar niște mici copilași destinați dintotdeauna nebuniei și neputinței. Apoi, îndată după aceea, totul a fost din nou bine și am continuat să merg prin întunericul frumos și pios, cu un suflet nespus de fericit.

____________________________

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Alles war so schaurig. Nirgends ein Himmel, und die Erde war naß. Ich ging, und indem ich ging, legte ich mir die Frage vor, ob es nicht besser sei, mich umzudrehen und wieder heimzugehen. Aber ein unbestimmtes Etwas zog mich an, und ich verfolgte meinen Weg durch all die düstere Verhängtheit weiter. Ich fand an der unendlichen Trauer, die hier ringsum herrschte, Gefallen. Herz und Phantasie gingen mir auf in dem Nebel, in dem Grau. Es war alles so grau. Ich blieb stehen, gebannt vom Schönen in diesem Unschönen, bezaubert von den Hoffnungen inmitten dieser Hoffnungslosigkeiten. Es schien mir, als sei es mir fortan unmöglich, noch irgend etwas zu hoffen. Dann schien es mir wieder, als schlängle sich ein süßes, unsagbar reizendes Glück durch die trauervolle Landschaft, und ich glaubte Töne zu hören, aber es war alles still. Noch ein anderer Mensch schritt durch das Gehölz, durch all dieses schwermütige Schwarz. Seine vermummte Gestalt war noch um etwas schwärzer als das Schwarz der Landschaft. Wer war er, und was wollte er? Und nun tauchten bald noch andere schwarze Gestalten auf, aber keine der Gestalten kümmerte sich um die andere, jede schien genug mit sich selbst zu tun zu haben. Auch ich kümmerte mich nicht mehr, was diese Leute wollten und wohin sie gehen mochten in der Finsternis, sondern ich kümmerte mich um mich selbst und zog hinaus in die eigene Unklarheit hinein, die mich mit nassen, kalten Armen rasch umarmte und an sich riß. O es kam mir vor, als sei ich einst ein König gewesen und müsse nun als ein Bettler ziehen in die weite Welt, die da strotzt von Unkenntnis, die da strotzt von dicken und finsteren Gedanken- und Gefühlslosigkeiten; es kam mir vor, als sei es ewig nutzlos, gut zu sein, und ewig unmöglich, redliche Absichten zu tragen, und als sei alles töricht und als seien wir alle nur kleine Kinder, zum voraus den Torheiten und Unmöglichkeiten überliefert. Dann gleich nachher war wieder alles, alles gut, und ich ging mit unaussprechlich freudiger Seele weiter durch die schöne fromme Dunkelheit.

Osip Mandelstam, ” Și eu am fost viu”

– Una dintre cele trei ultime poezii ale tragicului poet Osip Mandelstam, de nu chiar ultima, din 4 mai 1937

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Osip Mandelstam, ” Și eu am fost viu”

Și eu am viețuit în viscolul părului înflorit,

Și eu am îndurat furtuna păsării dintr-un vișin,

Eram toată viața frunzelor, și toată ploaia de stele, neîngrădita putere, spulberând-se singură,

Și înspre mine toate s-au îndreptat.

Ce e încântarea aceea gravă înflorind și părăsind întruna pământul?

A fi – ce este? Ce este adevărul?

Florile se destramă și mistuie aerul,

Toate sunt zbor și ciocan,

Vremea întărește, vremea nu iartă, se sfâșie și blândețea, și putrezește.

Este o clipă, acum. Nu este.

__________________________________

-traducere de Catalina Franco-

Osip Mandelştam, ,, „Noi viețuim, dar țara sub noi n-o simțim… – Мы живем, под собою не чуя страны…”

– 14 ianuarie 1891, Varșovia – 27 decembrie 1938, Gulag

-un poem împotriva lui Stalin –

Scris de Osip Mandelştam, una dintre principalele victime ale stalinismului, poet și eseist și traducător, evreu rus, unul dintre cei mai faimoși membri ai școlii poetice acmeiste. A scris o lirică neoclasică, caracterizată prin laconism, intensitatea expresiei și echilibrul versului.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Osip Mandelştam, ,, „Noi viețuim, dar țara sub noi n-o simțim… – Мы живем, под собою не чуя страны…”

Noi viețuim, dar țara sub noi n-o simțim,

Cuvintele nu ni se-aud nici la zece pași,

Iar unde – totuși – câteva vorbe se strâng,

Ele amintesc de munteanul de la Kremlin.

Are degete groase, grase ca viermii,

Poruncile lui izbesc ca șrapnelele,

Iar în mustață-i râd negri gândacii

Și-i strălucesc la picioare carâmbii.

În jurul lui doar slugile cu gât moale

Îl sfătuiesc, purtându-se ca circarii

Miaună și scâncesc, și se scălâmbăie,

Iar el ii plesnește cu biciul și-i hăcuie.

Tătucul-despot e potcovar de decrete,

Cu doar un pocnet din deget el poruncește:

Unuia glonțul in vintre, altuia-n ochi ori în frunte –

Fiece moarte-l desfată – pe el – pe deplin;

El are pieptul lat, de-adevărat osetin!

-traducere de Catalina Franco-

____________________________________

Мы живем, под собою не чуя страны,

Наши речи за десять шагов не слышны,

А где хватит на полразговорца,

Там припомнят кремлёвского горца.

Его толстые пальцы, как черви, жирны,

А слова, как пудовые гири, верны,

Тараканьи смеются усища,

И сияют его голенища.

А вокруг него сброд тонкошеих вождей,

Он играет услугами полулюдей.

Кто свистит, кто мяучит, кто хнычет,

Он один лишь бабачит и тычет,

Как подкову, кует за указом указ —

Кому в пах, кому в лоб, кому в бровь, кому в глаз.

Что ни казнь у него — то малина

И широкая грудь осетина.

1933

Fernando Pessoa, ”Ah, totul este simbol și analogie! – Ah, tudo é símbolo e analogia!”

„Cea dintâi temă: misterul lumii”

Fernando Pessoa, ”Primul Faust’

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Fernando Pessoa, ”Ah, totul este simbol și analogie! – Ah, tudo é símbolo e analogia!”

Ah, totul este simbol și analogie!

Vântul ce trece și noaptea răcoroasă

Sunt orice altceva decât noaptea și vântul –

Umbre de viață și de gândire.

Tot ce vedem este altceva.

Marea cea mare, marea neliniştită,

Este ecoul unui alt val ce există

Acolo unde lumea ce este-i reală.

Tot ce avem e uitarea.

Noaptea cea rece, trecerea vântului

Sunt umbre de mâini ale căror gesturi

Sunt iluzia mamă a acestei iluzii.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Ah, tudo é símbolo e analogia!

O vento que passa, a noite que esfria

São outra cousa que a noite e o vento —

Sombras de vida e de pensamento.

Tudo que vemos é outra cousa.

A maré vasta, a maré ansiosa,

É o eco de outra maré que está

Onde é real o mundo que há.

Tudo que temos é esquecimento.

A noite fria, o passar do vento

São sombras de mãos cujos gestos são

A ilusão mãe desta ilusão.