Robert Walser, ”Amintirea – Erinnerung”

Din câte îmi amintesc, s-a întâmplat astfel: el, bătrânul ciudat și eu, bărbatul la fel de ciudat, de straniu, dar tânăr, stăteam unul în fața celuilalt în camera bătrânului. El tăcea, iar eu continuam să vorbesc. – Ce mă putea împinge să vorbesc atât de furtunos, și ce-l putea împinge pe el, care stătea în fața mea, să tacă cu atâta încăpățânare? Cu cât vorbeam mai nerăbdător, mai înflăcărat și cu inima mai deschisă, cu atât se învăluia mai adânc în tăcerea lui misterioasă, sumbră și tristă. Mă privea din cap până-n picioare cu ochi triști și, din când în când, și asta era cel mai incomod pentru mine, căsca, ducându-și mâna la gură, scuzându-se. Eram cu siguranță amândoi niște huhurezi ciudați, niște bizari excentrici, el cu căscatul și tăcerea lui persistentă și eu bătându-l întruna la cap pe el, care evident nu asculta tot ce spuneam, care asculta altceva decât vorbirea mea din inimă. În orice caz, a fost o oră plină de sens și de aceea îmi amintesc atât de viu. Pe de o parte, adică pe partea lui, un bărbat mai în vârstă, matur, o privire lipsită de strălucire și un comportament care arăta plictiseala, iar pe de altă parte, adică pe partea mea, o natură idealistă înflăcărată și arzătoare, revărsând o elocvență, care, precum un val de lumină, se spulbera pe stânca comportamentului uscat și dur al bărbatului morocănos. Ceea ce era ciudat la toată povestea era că știam foarte bine cât de puțin prețuiesc toate cuvintele și toată elocvența mea, ce slabă impresie trebuie că făceau și că, poate tocmai din acest motiv, mă cufundam și mai adânc în vorbirea aceea înfocată. Eram ca un izvor care nu se poate abține să izbucnească cu tot conținutul său apăsător, fără s-o fi dorit. Nu voisem, și chiar nu voiam să vorbesc deloc. Ieșise altfel, și tot ce simțeam și gândeam sărea în cuvinte și propoziții de pe buzele mele, care de multe ori, în grabă și în neliniștea ciudată, începeau să se bâlbâie, iar mie mi se părea că-l văd pe cel din fața mea zâmbind batjocoritor, de parcă ar fi avut un fel de bucurie întunecată, tăcută, văzându-mă în necazul care fâlfâia în jurul meu.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

So viel ich mich erinnere, war es so: er, der sonderbare ältere Mann und ich, der ebenso seltsame, sonderbare, jedoch junge Mann, saßen einander in seinem, des älteren Mannes, Zimmer gegenüber. Er schwieg nur immer, und ich, ich redete nur immer. – Was war es, was mich bewegen konnte, so stürmisch zu reden, und was war es, was ihn, der mir gegenüber saß, bewegen konnte, so beharrlich zu schweigen? Je ungeduldiger, feuriger und offenherziger ich sprach, um so tiefer hüllte er sich in sein geheimnisvolles, düsteres und trauriges Schweigen. Mit traurigen Augen betrachtete er mich vom Kopf bis zu den Füßen, und von Zeit zu Zeit, und das war mir das Allerunangenehmste, gähnte er, indem er die Hand wie entschuldigend zum Munde führte. Seltsame Käuze, sonderbare Sonderlinge waren wir sicherlich beide, er mit seinem Gähnen und beharrlichen Stillschweigen und ich mit meinem fortgesetzten Bestürmen eines Ohres, das offenbar auf alles, was ich sagte, gar nicht hörte, das ganz wo anders hinhorchte, als auf mein herzliches Reden. Jedenfalls war es eine bedeutungsvolle Stunde, und darum ist sie mir so lebhaft in der Erinnerung geblieben. Auf der einen, d. h. auf seiner, des älteren, gereiften Mannes Seite ein glanzloses Auge und ein Benehmen, welches Gelangweiltheit verkündete, und auf der anderen, d. h. auf meiner Seite idealisch loderndes Wesen und eine hingeworfene, hingegossene Beredsamkeit, die, der leichten Welle ähnlich, am Felsen von des mürrischen Mannes trockenem und hartem Betragen zerschellte. Sonderbar bei der ganzen Sache war, daß ich wohl wußte, wie wenig Wert all mein Reden und Sprechen habe, wie wenig Eindruck es machen müsse, und daß ich vielleicht gerade darum mich nur um so inniger in das beseelte Sprechen hineinsprach. Ich glich einem Brunnen, der nicht anders konnte als zu sprudeln, einer Quelle, die hervorbrach mit all ihrem drängenden Inhalt, ohne daß sie es wollte. Ich wollte und wollte wieder absolut nicht reden. Es drang so heraus, und alles, was ich fühlte und dachte, sprang mir als Wort und Satz über die Lippen, welche öfters in der Eile und in der seltsamen Beklemmung anfingen zu stottern, wobei es mir war, als sehe ich mein Gegenüber spöttisch lächeln, als habe er eine Art von dunkler, stiller Freude, mich in der Bedrängnis zu sehen, welche mich umflatterte.