Emily Dickinson, ”O întindere de senin – A slash of Blue”

O întindere de senin,
O licărire de gri
Pe drum, petice stacojii:
Tot cerul serii e doar în ele.
În goana pantalonilor rubinii
Se pierde un strop de purpur,
Un val de aur
Hotarul zilei:
Cerul de dimineață e doar în ele.

-traducere da Catalina Franco-
______________________________

A slash of Blue—
A sweep of Gray—
Some scarlet patches on the way,
Compose an Evening Sky—
A little purple—slipped between—
Some Ruby Trousers hurried on—
A Wave of Gold—
A Bank of Day—
This just makes out the Morning Sky.

Alexandru Răduț, ”Mereu voi cânta dragostea ta”

Mereu voi cânta dragostea ta,
Mereu voi cânta-o, chiar când mă va cuprinde ploaia,
Când bolţile reci de sub ochiul de stea
Vor alunga lumina, ce stă cuminte…
Nimicul va crede atunci c-a învins,
Că vremea n-ar fi existat nicio secundă,
Că moartea a fost visul din vis
Dorit de particula devenită o undă !
Dar inima mea nu va înceta
Să-şi audă-n ecou valul mării –
Dragostea ta ce necontenit va cânta
Norilor care se adună în zare…

Copyright @ A. Răduț / 2023 / ”Mereu”, (din vol. ”Căutări”)

---

În amintirea zilei plecării dintre cei vii, i se cuvine o noua traducere.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Emily Dickinson, ”Îmi leg pălăria. Îmi împăturesc șalul – I tie my Hat – I crease my Shawl”
Îmi leg pălăria. Îmi împăturesc șalul,
Îndeplinesc punctual obișnuitele treburi
Ale vieții, de parcă cel mai neînsemnat
Ar însemna pentru mine infinitatea.
Așez în vază florile proaspete,
Le-arunc pe cele mai vechi,
Îndepărtez de pe fustă petala
Ce ancorase acolo, și calculez
Cât mai durează până la șase,
Fiindcă mai am atâtea de făcut.
Deși, oprită cu mult timp în urmă,
Viața mi-a împărțit ticăitul în două.
-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
I tie my Hat – I crease my Shawl –
Life’s little duties do – precisely –
As the very least
Were infinite – to me –
I put new Blossoms in the Glass –
And throw the Old – away –
I push a petal from my Gown
That anchored there – I weigh
The time ‘twill be till six o’clock –
So much I have to do –
And yet – existence – some way back –
Stopped – struck – my ticking – through –

Robert Walser, ”Plimbare – Spaziergang”

Am făcut o plimbare plăcută, mică, încântătoare, ușoară și plăcută. Am trecut printr-un sat, apoi printr-un fel de râpă, apoi printr-o pădure, apoi peste un câmp, apoi iar printr-un sat, apoi peste un pod de fier, pe sub care curgea un pârâu larg, însorit, verde, apoi încet de-a lungul pârâului, și tot așa până a venit seara. Dar trebuia să mă întorc din nou în pădure. De altfel, cel mai probabil voi avea ceva de spus și despre pod. Era atâta sfințenie și nemișcare în pădure, atâta solemnitate. Când am ieșit din pădurea umedă de pini verde închis, am văzut doi copii la marginea pădurii care strângeau lemne și care aveau fețe și brațe încântător de luminoase. Soarele de iarnă arunca o minunată blândă lumină aurie peste dealul, peste pajiștile verzi și peste câmpurile maronii. Copaci goi și negri stăteau în soare. În vreme ce mergeam, am văzut chipul unui alt copil, unul dulce, care mi-a zâmbit. Și apoi, așa cum am spus, am ajuns la pod, totul strălucea și tremura în aurul și argintul soarelui. Apa curgea fericită și cuminte pe sub pod. Mai târziu, pe drumul de pământ, am întâlnit o femeie de care îmi amintesc pentru că m-a salutat cu prietenie. M-am gândit: „Ce plăcere este să poți să fii printre oameni.” Casele de pe celălalt mal al râului stăteau atât de frumos, atât de liber pe dealul verde, iar ferestrele erau pline de licăriri galbene. Un stol de păsări zbura în strălucirea arzătoare a serii. Am urmat stolul cu ochii până a dispărut. O parte a lumii era calmă și caldă și întunecată, cealaltă era rece și aurie în lumina strălucitoare. Liniștit, pas cu pas, am mers mai departe pana am intrat în sat. Acolo am văzut niște oameni, o femeie și un copil, pe sub copacii negri ca noaptea. Ochii ei m-au privit întrebător. Apoi am trecut pe lângă o casă bătrână care stătea singură într-un câmp larg deschis, cu o grădină micuță și minunat de ciudată, în fața sau lângă ea. Grădinița era împrejmuită cu un gard viu încâlcit, capricios, fantastic. Acum, dintr-o dată, totul devenise vis, iubire și fantezie. Toate cele la care mă uitam acum căpătaseră o formă mare și înaltă. Împrejurimile, chiar, părea să compună poeme, să fantazeze. Păreau să viseze cu ochii deschiși la propria lor frumusețe. Țara era cufundată într-o gândire adâncă, muzicală. M-am oprit, fermecat de frumusețea care mă înconjura, și m-am uitat atent în jur în toate zările. Era seară, verdele vorbea limba încântătoare a serii. Culorile sunt ca graiurile. Casa lângă care stăteam avea acoperișul atârnat peste ferestre ca o pălărie peste ochi. Nu sunt ferestrele ochii caselor? Acum trebuia să mă uit în sus la semiluna care stătea sus deasupra muntelui pădurii. Era minunat să văd cum pământul întunecat era atât de cald, atât de primitor, atât de mângâietor, de împăcat, și cum luna plutea și strălucea acolo sus, în singurătatea strălucitoare, palidă și rece a cerului. Culoarea lui era de un verde-argintiu ascuțit, de gheață. Divin de frumos și nespus de întunecat stătea pădurea cu vârfurile sale minunate de brad sub domnia grațioasei, glorioasei lune. Am trecut pe lângă o altă casă, o femeie stătea la uşă cu un pisoi ghemuit lângă ea. Am pășit în casă cu gândurile mele și am rămas acolo cu ele. „Cum se aseamănă oamenii și casele”, am murmurat pentru mine. Se întuneca din ce în ce mai mult. Serile sunt zeități, iar seara te simți ca într-o blândă, înaltă, melancolică biserică. Cerul palid era acum de un dulce roșu înflăcărat, era ca și cum cerul ar fi fost un obraz strălucitor de însuflețire și fericire. Un băiat de țăran trecea pe lângă mine cu o vacă cafenie. Copiii satului își spuneau frumos seara bună în întunericul tot mai cuprinzător al serii. Toate fețele înfloriseră sub strălucirea trandafirie a amurgului. Una cate una apăreau stelele. În drum stătea hanul. Am pășit înăuntru.

-traducere de Catalina Franco-

---

Ich habe einen wohligen, kleinen, appetitlichen Spaziergang gemacht, leicht und angenehm wickelte er sich ab. Ich ging durch ein Dorf, dann durch eine Art von Hohlweg, dann durch einen Wald, dann über ein Feld, dann wieder durch ein Dorf, dann über eine eiserne Brücke, unter welcher der breite, sonnige, grüne Strom vorüberfloß, dann den Strom langsam entlang und so fort, bis es Abend wurde. Doch ich muß wieder zu dem Wald zurückkehren. Übrigens werde ich sehr wahrscheinlich auch über die Brücke noch etwas zu sagen haben. Im Wald war es so heilig-still, so feierlich, und als ich aus dem feuchten, dunkelgrünen Tannenwald herauskam, sah ich am Rand des Waldes zwei Kinder, die Holz zusammengelesen hatten, und die so helle Gesichter und Arme hatten. Die Wintersonne warf einen milden, goldenen Wunderglanz über den Feldhügel, über grüne Wiesen und dunkelbraunes Ackerland. Kahle, schwarze Bäume standen in der Sonne. Da sah ich, indem ich so ging, ein neues Kindergesicht, ein süßes, welches mich anlächelte. Und dann kam ich, wie gesagt, zu der Brücke, die ganz im Golde und im Silber der Sonne schimmerte und zuckte. Wonnig und großartig floß das Wasser unter der Brücke. Später, im Feldweg, begegnete mir eine Frau, deren ich mich darum erinnere, weil sie mich so freundlich grüßte. Da dachte ich: »Welch ein Vergnügen ist es doch, unter den Menschen sein zu dürfen.« Die Häuser am anderen Ufer des Flusses standen so schön, so frei auf der grünen Anhöhe, und die Fenster waren voll gelben Schimmers. Eine Schar Vögel flog in den brennenden Abendschimmer hinein. Ich verfolgte mit meinen Augen die Kette, bis sie verschwand. Eine Seite der Welt war ruhig und warm und dunkel, die andere war kalt und goldig und schimmernd-hell. Ruhig, Schritt für Schritt, ging ich weiter, bis ich einbog ins Land. Alsdann sah ich einige Leute, eine Frau und ein Kind unter abend-schwärzlichen Bäumen. Ihre Augen sahen mich so fragend an. Dann ging ich neben einem Haus vorbei, das ganz allein auf freiem weiten Felde stand, ein zierliches, wunderseltsames altes liebes Gärtchen davor oder daneben. Das Gärtchen umzäunt von einer wunderlichen, phantastischen Hecke. Nun wurde mir mit einem Mal alles zu Traum, Liebe und Phantasie. Alles, was ich jetzt anschaute, nahm große und hohe Form an. Die Gegend selber schien zu dichten, zu phantasieren. Sie schien über ihrer eigenen Schönheit zu träumen. Das Land war wie versunken in ein tiefes, musikalisches Denken. Ich blieb bezaubert von der Schönheit, die mich umgab, stehen und schaute mich aufmerksam nach allen Seiten um. Es war Abend geworden, das Grün sprach eine herrliche abendliche Sprache. Farben sind wie Sprachen. Dem Haus, bei dem ich stand, hing das Dach in die Fenster hinab wie eine Kopfbedeckung in die Augen. Sind nicht die Fenster die Augen der Häuser? Ich mußte jetzt zum Halbmond hinaufblicken, der hoch über dem Waldberg stand. Wundersam war es mir, zu sehen, wie die dunkle Erde so warm, so gesellig, so wohlig-ruhig dalag, und wie der Mond da oben in der schimmernd-blassen und kalten Himmelseinsamkeit schwebte und glänzte. Seine Farbe war ein scharfes, eisigkaltes Silbergrün. Göttlich schön und unaussprechlich dunkel stand der Wald mit seinen reizenden Tannenspitzen unter dem graziösen Herrscher, dem herrlichen Mond. Ich kam an einem anderen Haus vorüber, eine Frau stand an der Tür, und ein Kätzchen kauerte neben ihr. Ich ging mit meinen Gedanken in das Haus hinein und blieb mit ihnen darin wohnen. »Wie sind Menschen und Häuser einander ähnlich,« sagte ich murmelnd zu mir selber. Dunkler und dunkler wurde es. Abende sind Gottheiten, und im Abend ist man wie in einer süßen, hohen, wehmutreichen Kirche. Am blassen Himmel stand jetzt ein feuriges, süßes Rot. Es war, als sei der Himmel eine Wange, die vor Glück und vor Seligkeit erglühe. Ein Bauernbursche führte eine braune Kuh neben mir vorüber. Die kleinen Dorfkinder sagten gar wunderschön aus dem zunehmenden Abenddunkel heraus guten Abend. Alle Gesichter waren rötlich angeglüht vom rosig-glühenden Abendrot. Schon zeigten sich die Sterne. Da war gerade das Wirtshaus am Weg. Ich ging hinein.

Robert Walser, ”Un oraș – Eine Stadt”

Într-o zi, în plină vară, am ajuns într-un oraș în care locuisem cândva, dar pe care nu îl mai văzusem de mulți ani. Orașul părea atât de palid, atât de fara culoare, încât mi s-a făcut frică de el. Mă plimbam pe străzile cunoscute, gândindu-mă că vederea lor mă va încânta și mă va înviora, dar se petrecea cu totul altceva, priveliștea mă lovea, și o descurajare ciudată, de nedescris, îmi străbătea sufletul dezamăgit. Totul mi se părea mort, oamenii păreau niște fantome. Casele palide mă priveau cu neplăcere, iar eu, la rândul meu, le priveam cu neîncredere. Femeile nu mi se păreau femei, bărbații nu erau bărbați, iar eu însumi devenisem o fantomă nefericită în împrejurimile fantomatice și nefericite. Tramvaiul electric mi s-a părea o nebunie, tot orașul îmi dădea impresia tristă a unui vis trist, fără speranță. Apăsat de neliniște și deprimat de impresiile proaste, m-am dus la un han să mă împrospătez puțin, dar nu am găsit decât o groază reînnoită. „De ce am venit aici”, gândeam, și am părăsit holul. Aleea pe care mergeam acum mirosea a teroare. O bătrână machiată mi-a zâmbit îngrozitor de la o fereastră. Mi se părea că aici crima era la ea acasă. Tânjeam după ceva adânc, după o răcoare, dar totul în jurul meu era plat, sufocant și gol. Era praf pe străzile înguste, îngrozitor de mici, unde păreau să trăiască și să locuiască pitici și animale asemănătoare paraziților și nu oameni. Ferestrele îmi zâmbeau ca niște strâmbături, iar ușile deschise de la intrare păreau larg deschise pentru orice fel de trădare, viciu ori crimă. Virtutea, cinstea, onestitatea nu mai păreau posibile în acest oraș părăsit de lume, nu aflam niciun chip de copil, copiii păreau să fi murit în acest oraș al privirilor holbate și îngrozite. Mă plimbam îndurerat, îmi venea să mă așez pe drum și să urlu ca un animal, ca un biet câine care și-a pierdut stăpânul drag și bun. Acest oraș era fără stea, fără soare și fără lună. Plin de tristețe, mi-am continuat drumul. Apoi am fost atras de o casă, o, de o casă în care fusesem atât de des. Locuisem odată în casa aceea și ce fericit intrasem și ieșisem. Acum nu mai puteam pricepe nimic. Am urcat timid scările, care erau prost îngrijite. Un sentiment de neliniște m-a însoțit până sus, unde apoi am revăzut odaia întunecată în care locuisem cândva, dar era o altă încăpere. N-am mai recunoscut-o. Era ca un sicriu și am simțit un fior de gheață de-a lungul șirei spinării. Apoi am plecat în căutarea unei femei pe care o iubisem, dar oamenii mă priveau ciudat și fără să înțeleagă, de parcă i-aș fi întrebat despre o femeie care va fi trăit cu o mie de ani în urmă. Ce dulce, ce iubitoare fusese. Încă-i simțeam mângâierea blândă a mâinii pe fruntea mea și, în vreme ce îmi continuam drumul, mi se părea că era pe cale să se apropie de mine și să mă sărute. Dar nu am întâlnit pe nimeni care să mă cunoască. Totul, totul era ciudat. Nu însemna nimic și nici eu nu însemnam nimic pentru niciunul dintre toți acei oameni străini. Am întors spatele orașului și am plecat mai departe.

-traducere de Catalina Franco-

---

Eines Tages, mitten im Sommer, langte ich in einer Stadt an, in welcher ich einstmals gewohnt hatte, die ich aber nun schon seit manchem Jahr nicht mehr wiedersah. Sie sah so bleich, so farblos aus, die Stadt, daß ich mich vor ihr fürchtete. Ich ging durch die altbekannten Gassen, in der Vermutung, daß mich ihr Anblick ergötzen und erquicken werde, doch es war ganz anders, der Anblick schlug mich nieder, und ein seltsames, unbeschreibliches Verzagen ging mir durch die enttäuschte Seele. Es kam mir alles so tot vor, die Leute erschienen mir wie Gespenster. Unerfreut starrten mich die bleichen Häuser an, und ich wiederum betrachtete sie voller Mißtrauen. Die Frauen kamen mir wie keine Frauen, die Männer wie keine Männer vor, und ich selber war zum unglücklichen Gespenst geworden in der gespenstischen und unglücklichen Umgebung. Das elektrische Tram erschien mir wie irrsinnig, die ganze Stadt machte mir den kummervollen Eindruck eines traurigen, hoffnungslosen Traumes. Gebeugt von der Unruhe und niedergeschlagen von den üblen Eindrücken, trat ich in ein Wirtshaus, um mich ein wenig zu erfrischen, aber ich fand nur neuerlichen Schrecken. »Warum bin ich nur hierher gekommen,« dachte ich, und ich verließ die Halle. In der Gasse, durch die ich nun ging, roch es wie nach dem Entsetzen. Ein altes geschminktes Weibsbild lächelte gräßlich aus einem Fenster zu mir herunter. Mir schien, als wenn der Mord hier herum zu Hause sei. Ich sehnte mich nach einer Tiefe, nach einer Kühle, aber es war ringsum alles flach, schwül und leer. Staub in den engen, fürchterlich kleinen Gassen, in denen Zwerge und ungezieferartige Tiere zu leben und zu hausen schienen und nicht Menschen. Die Fenster grinsten wie Grimassen mich an, und die offenen Haustüren sahen aus, als seien sie sperrangelweit offen für jegliche Art von Verrat, Laster und Verbrechen. Keine Tugend, keine Ehrlichkeit, keine Ehrsamkeit schien mehr in dieser weltverlassenen Stadt möglich, ich konnte kein Kindergesicht finden, die Kinder schienen gestorben zu sein in dieser Stadt des starrenden und stierenden Entsetzens. Ich ging wie wund umher, ich hätte mich am liebsten am Straßenboden niedersetzen und heulen mögen, wie ein Tier, wie ein armer Hund, der seinen lieben gütigen Herrn verloren. Ohne Stern war diese Stadt, ohne Sonne und ohne Mond. Traurig ging ich weiter. Da zog es mich in ein Haus, o, in ein Haus hinein, in das ich früher so oft gegangen. In dem Hause hatte ich einstens gewohnt, und wie fröhlich war ich aus- und eingegangen. Jetzt konnte ich das gar nicht mehr begreifen. Furchtsam stieg ich die Treppe hinauf, die schlecht gehalten war. Eine Beklemmnis begleitete mich hinauf, und da sah ich das dunkle Zimmer wieder, in welchem ich ehemals logiert hatte, aber es war ein anderes Zimmer. Ich kannte es nicht mehr. Es glich einem Sarg, und ein eisiger Schauer lief mir über den Rücken. Ich ging nun auf die Suche nach einer Frau, die ich geliebt hatte, aber die Leute schauten mich fremd und verständnislos an, als habe ich mich nach einer Frau erkundigt, die vor tausend Jahren lebte. Wie süß, wie liebevoll war sie gewesen. Ich fühlte noch die sanften Liebkosungen ihrer Hand auf meiner Stirn, und es war mir, wie ich nun so meines Weges weiterging, als sollte sie auf mich hinzutreten und mich küssen. Aber es begegnete mir niemand, der mich kannte. Alles, alles war fremd. Mir war nichts wert, und ihnen allen, den fremden Leuten, war ich nichts wert. Ich drehte der Stadt den Rücken und wanderte weiter.