Antonia Pozzi, ”Cu mâinile pe rană – Le mani sulle piaghe”

Iar când va fi ca tu, frate, să pleci,

am să urmez drumul alb

înfundându-se-n negură.

Apa va curge zbătându-se

ca o aripă

neagră și obosită: din jos dinspre vechi zidiri

un strigăt de verde și stacojiu,

viță, iederă, măzăriche.

Va fi atâta liniște acolo:

va fi liniștea așteptării.

Mi-oi înmuia atunci glasul,

mi-oi face pașii ușori,

am să intru la cei

bătuți de soartă

ca un copil care, în visul lui,

pășește în rai, acolo

unde totul e alb.

N-au să mai fie chipuri,

nici păr, nici vârstă, nici nume: ci doar

nesfârșita, mistuitoarea candoare.

Dar, din candoare, au să se înalțe

mii urlete însângerate: o, mâini

livide, uitate pe pături;

mâini mișcate ca ghearele

deasupra deschiselor rane

ca să le zgârie cu unghiile ori să le rupă;

mâini care au în ele toată durerea

tot necunoscutul ființei;

într-o zi peste voi ușor

am să-mi așez mâinile. Și acolo unde

liniștea e așteptare a morții ori a mântuirii,

liniștea și credința au să înveșmânte

existența mea goală.

Frate al meu, răsuflarea mea fi-va ușoară,

sufletu-mi va pluti luminos și sigur

peste cumplitul rău omenesc:

la marginea tuturor rănilor

am să-ți opresc sângele,

iar printre genele tuturor chinuiților

am să-ți usuc lacrimile.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

E quando tu te ne sarai andato,

fratello, io seguiro la bianca strada

ovattata di nebbia.

L’acqua andra remigando come un’ala

languida e nera: giu dai vecchi muri,

qualche grido di verde e di scarlatto,

vite, edera, veccia.

Tanto silenzio ci sara, li presso:

un silenzio d’attesa.

Allora faro lieve la mia voce,

faro lievi i miei passi:

m’inoltrero nel luogo dei malati

come il bimbo che entra in un suo sogno

di paradiso, dove tutto e bianco.

Non ci saran piu volti, né capelli,

né eta, né nomi: ci sara un candore

infinito, vorace.

Ma, dal candore, mille urli rossastri

si leveranno: oh, mani

livide, abbandonate sulle coltri;

mani che vi portate come artigli

sopra le piaghe aperte

per difenderle a unghiate o per squarciarle;

mani che avete in voi tutto il dolore

e il mistero dell’essere;

io faro lievi, un giorno, le mie mani

sopra di voi. E la dove il silenzio

e un’attesa di morte o di salvezza,

il silenzio e la fede vestiranno

la mia esistenza nuda.

Fratello, io faro lieve il mio respiro,

l’anima mia faro lieve e sicura

sopra il gran male umano:

dentro i labbri di tutte le ferite

io stagnero il tuo sangue,

fra le ciglia di ognuno che si strazia

asciugero il tuo pianto.