Henry Bataille, „Amintirile – Les souvenirs”

Amintirile sunt încăperi fără încuietoare,

Camere goale unde nu îndrăznim a pătrunde,

Fiindcă acolo cândva, bătrâni, au murit părinții.

Noi locuim în casa cu acele camere închise.

Știm că se află acolo, după obișnuință,

Aceea-i odaia roz, aceea-i odaia albastră…

Casa cu amintiri e plină de singurătate,

Iar noi, surâzători, trăim în ea mai departe …

Când, trecătoare, vine vreo amintire, o salutăm

O îmbiem: „Mai rămâi… la tine am să revin …”

Știu că va fi toată viața acolo la locul ei,

Dar uit adesea să mă întorc ca s-o văd,

Așa de multe se află în casa lor bătrână.

Și-s împăcate cu faptul de-a fi fost uitate,

Și dacă în seara asta nu vin, și nici altădată,

Voi inimii mele nu-i cereți mai mult ca vieții…

Le știu dormind acolo, în spatele zidurilor,

Nu am nevoie să merg la ele ca să le știu;

Micile lor ferestruici – le pot vedea de pe drum,

Și va fi tot astfel, și asta până am să mor.

Și totuși, simt uneori, în umbra zilelor,

Un fel de neliniște rece, un nu știu ce fior,

Prea bine nu înțeleg de unde vine durerea,

Trec mai departe …

Și totuși, de fiece dată, se întâmplă o moarte,

Când un fior – venit în taină – pare a ne da de veste

Că o amintire s-a stins ori că a plecat de la noi,

Că nu mai distingem prea bine acea amintire,

Că suntem mai bătrâni, că ne-amintim tot mai greu…

Și totuși simt cum pleoapele în mine se închid.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

Les souvenirs, ce sont des chambres sans serrures,

Des chambres vides où l’on n’ose plus entrer,

Parce que de vieux parents jadis y moururent.

On vit dans la maison où sont ces chambres closes.

On sait qu’elles sont là comme à leur habitude,

Et c’est la chambre bleu, et c’est la chambre rose…

La maison se remplit ainsi de solitude,

Et l’on y continue à vivre en souriant…

J’accueille quand il veut le souvenir qui passe,

Je lui dis : « Mets-toi là… Je reviendrai te voir… »

Je sais toute ma vie qu’il est bien à sa place,

Mais j’oublie de revenir le voir,

Ils sont ainsi beaucoup dans la vieille demeure.

Ils se sont résignés à ce qu’on les oublie,

Et si je ne viens pas ce soir ni tout à l’heure.

Ne demandez pas à mon coeur plus qu’à la vie…

Je sais qu’ils dorment là, derrière les cloisons,

Je n’ai plus le besoin d’aller les reconnaître ;

De la route je vois leurs petites fenêtres,

Et ce sera jusqu’à ce que nous en mourions.

Pourtant je sens parfois, aux ombres quotidiennes,

Je ne sais quelle angoisse froide, quel frisson,

Et ne comprenant pas d’où ces douleurs proviennent,

Je passe…

Or, chaque fois, c’est un deuil qui se fait

Un trouble est en secret venu nous avertir

Qu’un souvenir est mort ou qu’il s’en est allé…

On ne distingue pas très bien quel souvenir,

Parce qu’on est vieux, on ne se souvient guère…

Pourtant, je sens en moi se fermer des paupières.