O poezie pentru când viața e grea sau pentru când e nevoie de curaj.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~`

Ingeborg Bachmann, „Pasărea mea – Mein Vogel”

Orice s-ar întâmpla:

lumea pustiită se afundă înapoi în amurg,

pădurea are o licoare de adormit gata pentru ea,

iar din turnul pe care paznicul l-a părăsit

se uită ochii bufniței calm și necontenit.

Orice s-ar întâmpla:

tu îți știi timpul, pasărea mea,

ia-ți vălul tău și prin prin ceață tu zboară către mine.

O să privim prin ceața unde trăiesc luminile.

Urmează-mi licărirea, împinge,

învârtejește pene și aripă –

Însoțitorul meu gri de pe umăr, tu, armă mie,

prinsă cu acea pană, pana singurei mele arme!

Singura mea podoabă: pană și voal de la tine.

Chiar dacă-n dansul acului de sub copac îmi arde pielea

iară tufișul până la brâu mă ispitește cu frunze aromate,

când, pâlpâinde, buclele mi se leagănă și caută umezeală,

atunci peste mine și

chiar în părul meu cade

molozul stelelor.

Când mă acoperă fumul

din nou știe ce se întâmplă

pasărea mea, sfătuitorul meu de noapte,

când mă aprinde noaptea

trosnește în întuneric durata și izbucnește din mine scânteia.

Dacă-s înflăcărată, rămân așa cum sunt

și focul mă iubește

până ce-mi iese din trunchi rășina,

și-o picură pe răni și fierbinte

pământul se învârtește,

(iar dacă inima mea chiar noaptea mi-o jefuiești,

pasărea mea în credință, pasărea mea credincioasă!)

întoarce în lumină acea așteptare

pe care tu, liniștit,

o faci să zboare într-o cerească tăcere –

orice s-ar întâmpla.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Was auch geschieht:

die verheerte Welt sinkt in die Dämmerung zurück,

einen Schlaftrunk halten ihr die Wälder bereit,

und vom Turm, den der Wächter verliess,

blicken ruhig und stet die Augen der Eule herab.

Was auch geschieht:

du weißt deine Zeit, mein Vogel,

nimmst deinen Schleier und fliegst durch den Nebel zu mir.

Wir äugen im Dunstkreis, den das Gelichter bewohnt.

Du folgst meinem Wink, stösst hinaus

und wirbelst Gefieder und Fell –

Mein eisgrauer Schultergenoss, meine Waffe,

mit jener Feder besteckt, meiner einzigen Waffe!

Mein einziger Schmuck: Schleier und Feder von dir.

Wenn auch im Nadeltanz unterm Baum die Haut mir brennt

und der hüfthohe Strauch mich mit würzigen Blättern versucht,

wenn meine Locke züngelt, sich wiegt und nach Feuchte verzehrt,

stürzt mir der Sterne Schutt

doch genau auf das Haar.

Wenn ich vom Rauch behelmt

wieder weiß, was geschieht,

mein Vogel, mein Beistand des Nachts,

wenn ich befeuert bin in der Nacht,

knistert’s im dunklen Bestand, und ich schlage den Funken aus mir.

Wenn ich befeuert bleib wie ich bin

und vom Feuer geliebt,

bis das Harz aus den Stämmen tritt,

auf die Wunden träufelt und warm

die Erde verspinnt,

(und wenn du mein Herz auch ausraubst des Nachts,

mein Vogel auf Glauben und mein Vogel auf Treu!)

rückt jene Warte ins Licht,

die du, besänftigt,

in herrlicher Ruhe erfliegst –

was auch geschieht.