Ossip Mandelstam, ”Ascultarea – velă încordată – Слух чуткий парус напрягает”

Ascult ca o velă strâns încordată,

Privirea e goală și dilatată,

La miezul nopții, un cor de păsări

Plutește-n tăcere, neauzit.

Sunt simplu aidoma cerului,

Și – ca natura – sărac.

Iluzorie mi-e libertatea: ca-n miez de noapte

Acele glasuri de păsări roind.

Văd o lună lipsită de suflet

Un cer mai mort ca pânza cea mai curată;

Lumea ta, dureroasă străină pustietate,

Eu o primesc, o iau!

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Слух чуткий парус напрягает,

Расширенный пустеет взор,

И тишину переплывает

Полночных птиц незвучный хор.Я так же беден, как природа,

И так же прост, как небеса,

И призрачна моя свобода,

Как птиц полночных голоса.Я вижу месяц бездыханный

И небо мертвенней холста;

Твой мир, болезненный и странный,

Я принимаю, пустота!

_________________

-Egon Schiele –

Li Bai, ”Resentiment”

Frumoasa femeie pliase perdeaua de perle;

pe minunatul ei chip durerea tăiase adânc:

deși puteai observa umede urme de plâns,

nu puteai ști pe cine plânge în inima sa.

-traducere din engleza de Catalina Franco-

___________________________________

A beautiful woman folds a pearl curtain;

a deep frown on a beautiful face:

though one sees wet tear stains,

one does not know whom she laments in her heart.

-traducere din chineza de Yuan Qing-

__________________________

Der Perlenvorhang rollte auf, die Schöne

Erhob die Brauen, weich wie Falterhaar.

Wohl konnte ich die Spur der Tränen schauen,

Doch nicht erraten, wem sie böse war.

-traducere de Günter Eich –

__________________________

美人卷珠簾， Měirén juǎn zhū lián,

深坐蹙蛾眉： shēn zuò cù éméi:

但見淚痕濕， dàn jiàn lèihén shī,

不知心恨誰？ bùzhī xīn hèn shuí?

(705-762)

De aceea, ar trebui să spunem, de pildă: Eminescu ESTE cel mai mare poet elegiac, nu A FOST cel mai mare poet elegiac.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Jorge Luis Borges, ,,Cred că există eternitate în frumusețe”

Cred că am atins, dacă nu o anume înțelepciune, atunci poate un anume bun simț. Mă consider scriitor. Ce înseamnă pentru mine să fii scriitor? Înseamnă pur și simplu să fiu fidel imaginației mele. Când scriu ceva, o fac nu pentru că exprimă un adevăr din punct de vedere obiectiv (ceea ce este pur obiectiv este o rețea de circumstanțe și accidente), ci ca fiind un adevăr a ceva mai profund. Când scriu o poveste, o scriu pentru că cred în ea: nu așa cum se crede în ceva pur istoric, ci mai degrabă așa cum se crede într-un vis sau o idee.

Cred că putem fi induși în eroare de unul dintre studiile pe care le prețuiesc cel mai mult: studiul istoriei literaturii. Mă întreb (sper să nu fie blasfemie) dacă nu acordăm prea multă atenție istoriei. A acorda atenție istoriei literaturii – sau a oricărei alte arte, de altfel – este de fapt o formă de neîncredere, de scepticism. Dacă îmi spun, de exemplu, că Wordsworth și Verlaine au fost excelenți poeți ai secolului al XIX-lea, sunt în pericol să cred că timpul i-a distrus oarecum, că nu mai sunt la fel de buni ca atunci. Cred că vechea idee că putem recunoaște perfecțiunea artei indiferent de date a fost mai bună.

Am citit câteva istorii ale filozofiei indiene. Autorii (englezi, germani, francezi, americani) sunt mereu uimiți că în India oamenii nu au simțul istoriei, că îi tratează pe toți gânditorii ca și cum ar fi contemporani. Ei traduc cuvintele filozofiei antice în limbajul modern al filosofiei de astăzi. Dar asta înseamnă ceva magnific: confirmă ideea că se crede în filozofie sau că se crede în poezie; că lucrurile care erau frumoase pot fi încă frumoase.

Deși presupun că sunt complet anti-istoric când spun asta (din moment ce, evident, semnificațiile și conotațiile cuvintelor se schimbă), tot astfel cred că există versuri – de exemplu, când Virgil a scris „Ibant obscuri sola sub nocte per umbram” [Mă întreb dacă voi fi scandat versul așa cum ar fi trebuit: latina mea este mai degrabă ruginită), sau când un vechi poet englez a scris „Norpan sniwde…” sau când citim „Music to hear, why hear’s tu music sadly” ? – în care, într-o anumită măsură, suntem dincolo de timp. Cred că există eternitate în frumusețe; și asta, desigur, este ceea ce a avut în vedere Keats când a scris „Un lucru frumos e-o bucurie neistovită”. Acceptăm acest verset și îl acceptăm ca pe un fel de adevăr, ca pe un fel de formulă. Uneori am destul curaj – sper – să gândesc că poate fi adevărat: că, deși toți oamenii scriu într-un anume timp, implicați în împrejurări și accidente și frustrări temporale, este posibil, cumva, a realiza un strop de splendoare veșnică.

Jorge Luis Borges, Crezul poetului

– Prelegere susținută la Universitatea Harvard-

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

John Keats, din ” Endymion – from ” Endymion”

Un lucru frumos e-o bucurie neistovită:

gratia lui mereu crește; ea niciodată nu trece-n

nimic ori în altceva; dar fi-va întotdeauna

un liniștit umbrar, un somn de încântătoare

vise, va fi vigoare și răsuflare senină.

Odată cu fiece mâine noi împletim așadar

un lanț de flori spre a ne putea lega de pământ,

în ciuda disperării și-a inumanei penurii

de suflete înalte, și în pofida melancoliei,

și împotriva a tot și a toate, da, frumusețea

dă la o parte zgura de pe întunecatele spirite.

Astfel, și soare și lună, și arbori bătrâni ori fragezi

aduc fericirea umbrei pentru smeritele turme;

așa și narcisele-n lumea lor verde; așa și pâraiele

limpezi în căutarea acoperișului rece, când

vine vara fierbinte; așa și-n pădure tufișul, așa

și mușcata bogată în flori roșii abia îmbobocite:

da, chiar și măreția destinului, cel imaginat

pentru morții noștri iluștri; așa și toate

acele povești minunate – citite ori auzite –

izvorul de nesecat al licorii nemuritoare,

cel pentru noi curgând de la hotarele cerului.

Splendoarea aceasta toată – noi n-o trăim

numai o oră scurtă; nu, ea, aidoma șoaptelor

acelor arbori din jurul templului, ea ne devine

repede dragă – precum însuși templul, așa și

luna, și poezia iubirii, precum și marile glorii,

toate ne bântuie până devin – în sufletul nostru –

lumină strălucitoare, toate atât de tare legate

de noi,

fie că e lumină, fie că este noapte;

Avem nevoie mereu de splendoare, altfel – pierim.

-fragment-

-traducere de Catalina Franco–

Dante Alighieri, din ”Divina Comedie”

„O, doamnă, în care-mi veghează nădejdea,

tu care ai suferit spre a-mi lăsa în iad

câteva urme-ale tale spre mântuirea-mi,

în toate acele lucruri mărețe,

urme ale puterii și inimii tale,

eu îți recunosc și virtutea și harul.

Am fost iobag – iar tu m-ai eliberat

prin toate căile și mijloacele,

ce pentru asta erau în puterea ta.

Păstrează în mine acea măreție,

încât sufletu-mi vindecat mulțumită ție,

să se desprindă de trup în toată grația ta”.

Așa m-am rugat, iar ea (deși părea așa

Depărtată)-mi surâse, la mine s-a uitat,

apoi s-a întors spre fântâna cea veșnică.

-traducere de Catalina Francu-

________________________________

”O donna in cui la mia speranza vige,

e che soffristi per la mia salute

in inferno lasciar le tue vestige,

di tante cose quant’ i’ ho vedute,

dal tuo podere e da la tua bontate

riconosco la grazia e la virtute.

Tu m’hai di servo tratto a libertate

per tutte quelle vie, per tutt’ i modi

che di ciò fare avei la potestate.

La tua magnificenza in me custodi,

sì che l’anima mia, che fatt’ hai sana,

piacente a te dal corpo si disnodi”

Così orai ; e quella, sì lontana

come parea, sorrise e riguardommi;

poi si tornò a l’etterna fontana.

-din ”Paradisul’, Cântul XXXI –

Vichi Radu

William Butler Yeats s-a născut la Dublin. Familia lui s-a mutat la Londra când el avea doi ani. A locuit acolo până la vârsta de șaisprezece ani. Cântecele și poveștile tradiționale irlandeze ale mamei sale și vacanțele la Sligo au păstrat puternică legătura cu Irlanda.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

William Butler Yeats, ”Lăutarul din Dooney – The Fiddler of Dooney”

Când eu la scripca mea cânt în Dooney,

Dansează lumea ca valul mării;

Vărul mi-e preot în Kilvarnet,

Din Moharabuiee îmi e fratele.

Eu am trecut pe lângă frate și văr:

In cartea lor de rugăciune citeau;

Iar eu în cartea mea de cântări,

Aceea cumpărată la târgul din Sligo.

Când fi-va să fim la capătul vremii,

Și dacă Peter va fi în stare,

El va zâmbi la trei duhuri bătrâne,

Dar mai întâi prin poartă o să mă cheme;

Cei buni sunt totdeauna cei veseli,

Sunt cei salvați dintr-o soartă potrivnică,

Iară cei veseli iubesc lăutarul,

Și celor veseli le place dansul:

Ș când acolo lumea de mine întreabă,

Venind cu toții la mine vor spune,

„Iată-l, el este lăutarul din Dooney!”

O, el ca valul mării dansează!

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

When I play on my fiddle in Dooney,

Folk dance like a wave of the sea;

My cousin is priest in Kilvarnet,

My brother in Moharabuiee.

I passed my brother and cousin:

They read in their books of prayer;

I read in my book of songs

I bought at the Sligo fair.

When we come at the end of time,

To Peter sitting in state,

He will smile on the three old spirits,

But call me first through the gate;

For the good are always the merry,

Save by an evil chance,

And the merry love the fiddle

And the merry love to dance:

And when the folk there spy me,

They will all come up to me,

With ‘Here is the fiddler of Dooney!’

And dance like a wave of the sea.

Emily Dickinson, ”Chiar înainte de a presupune – Before you thought of Spring”

Chiar mai-nainte de-a presupune,

Va apărea primăvara.

Că vine așa deodată –

Să o binecuvânte Domnul.

Vezi tu – prietena din înalt,

S-a dezlănțuit în nuanțe,

Mișcată de-un fir de vânt

În haine voioase îmbrăcată

De sineală și de pământ,

Ea vine cu triluri parcă

Doar pentru tine alese,

Fâlfâie în răstimpuri,

Zboară apoi jucăușă

Până în vârful cireșului,

Însă – nedând de vreo frunză,

De bucurie, strigă la nimeni,

Din marea și îngereasca ei inimă.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

Before you thought of Spring

Except as a Surmise

You see — God bless his suddenness —

A Fellow in the Skies

Of independent Hues

A little weather worn

Inspiriting habiliments

Of Indigo and Brown —

With specimens of Song

As if for you to choose —

Discretion in the interval

With gay delays he goes

To some superior Tree

Without a single Leaf

And shouts for joy to Nobody

But his seraphic sel

Rubén Darío, ”Fatalitate – Lo fatal”

Ferice-i copacul ce abia simte ceva, și

încă și mai ferice e piatra aspră care nu simte nimic,

căci nu e durere mai mare decât e durerea de-a fi,

și nici tristețe mai rea decât e tristețea de-a ști.

Să fii și să nu știi nimic, să fii fără-a ști ce va fi,

cu teama de ceea ce-a fost, cu viitoarele frici …

Cu siguranța terorii că mâine nu vei mai fi,

și suferind pentru viață și umbră și-abis,

abisul pe care nu-l știm și abia-l bănuim,

cu carnea ispititoare, cu roadele-i îmbietoare,

cu un mormânt așteptând cu buchetele lui funerare,

și neștiind unde mergem,

și nici de unde venim! …

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Dichoso el árbol que es apenas sensitivo,

y más la piedra dura porque esa ya no siente,

pues no hay dolor más grande que el dolor de ser vivo,

ni mayor pesadumbre que la vida consciente.

Ser, y no saber nada, y ser sind rumbo cierto,

y el temor de haber sido y un futuro terror…

Y el espanto seguro de estar manana muerto,

y sufrir por la vida y por la sombra y por

lo que no conocemos y apenas sospechamos,

y la carne que tienta con sus frescos racimos,

y la tumba que aguarda con sus fúnebres ramos,

y no saber adónde vamos,

ni de dónde venimos!…

Czesław Miłosz, ”Sensul – Sens”

– Când voi muri, voi vedea căptușeala lumii.

Cealaltă parte, din spatele păsării, muntele, apusul.

Sensul adevărat a ce va fi să fie citit.

Ce fost-a de neîmpăcat împăcat va fi.

Ce-a fost de neînțeles de înțeles va fi.

– Și dacă nu-i nicicum căptușeală pe lume?

Și dacă sturzul pe ram nu-i nici un semn

Ci numai un sturz pe ram, și dacă zi și noapte

Își succed nedând atenție vreunui sens, iar pe

Pământ nu se află nimic, ci doar pământul acest?

Dacă da, pe mai departe-ar rămâne cuvântul

Cândva la viață trezit de-o efemeră gură,

Umblând și alergând, neobosit mesager,

În câmpuri interstelare, ori în galactic vârtej,

Spre-a protesta, a chema, a clama, a numi.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________

– Kiedy umrę, zobaczę podszewkę świata.

Drugą stronę, za ptakiem, górą i zachodem słońca.

Wzywające odczytania prawdziwe znaczenie.

Co nie zgadzało się, będzie się zgadzało.

Co było niepojęte, będzie pojęte.

– A jeżeli nie ma podszewki świata?

Jeżeli drozd na gałęzi nie jest wcale znakiem

Tylko drozdem na gałęzi, jeżeli dzień i noc

Następują po sobie nie dbając o sens

I nie ma nic na ziemi, prócz tej ziemi?

Gdyby tak było, to jednak zostanie

Słowo raz obudzone przez nietrwałe usta,

Które biegnie i biegnie, poseł niestrudzony,

Na międzygwiezdne pola, w kołowrót galaktyk

I protestuje, woła, krzyczy.

_____________________

-Venus – muzeul din Siracuza – foto mia

Friedrich Gottlieb Klopstock, ”Mormintele timpurii – Die frühen Gräber”

O, bine ai venit, tu, lună de-argint,

Frumoasă, tăcută prietenă a nopții!

O, nu fugi, mai stai, tu, gândului meu prieten!

Uite-o, rămâne, toți norii s-au rostogolit.

Numai trezirea lui Mai e desigur

Mult mai frumoasă ca noaptea de vară,

Când, luminoasă, roua din buclele-i picur,

Și din înaltul colinei încununată de roșu apare.

Nobili, o, voi, deasupra însemnelor voastre

Creste de-atâta vreme mușchiul puternic și mare!

Ce fericire am trăit pe când încă cu voi eram,

Și ziua de aur roșu prin strălucirile nopții vedeam.

(1764)

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________

Willkommen, o silberner Mond,

Schöner, stiller Gefährt der Nacht!

Du entfliehst? Eile nicht, bleib, Gedankenfreund!

Sehet, er bleibt, das Gewölk wallte nur hin.

Des Maies Erwachen ist nur

Schöner noch, wie die Sommernacht,

Wenn ihm Tau, hell wie Licht, aus der Locke träuft,

Und zu dem Hügel herauf rötlich er kömmt.

Ihr Edleren, ach es bewächst

Eure Male schon ernstes Moos!

O wie war glücklich ich, als ich noch mit euch

Sahe sich röten den Tag, schimmern die Nacht.

(1764)

**

Adam Zagajewski, ”Chaconna – Chaconne”

Știm, toată lumea știe, că a vorbit cu Domnul

în nenumărate cantate și pasiuni, dar mai este și

chaconna din a doua partită pentru vioară solo: aici,

poate doar aici vorbește Bach și despre viața sa,

dintr-o dată, neașteptat, despre el însuși ne spune,

impetuos aruncă tristețe și bucurie (fiindcă

asta e tot ce avem), de disperarea cumplită a pierderii

soției și a copiilor, despre durerea că totul ne pleacă

atât de devreme, dar și de extazul orelor nesfârșite

când se afla în aerul putred al mohorâtei biserici,

singur – cum e pilotul vreunui vol de nuit care poartă poșta

înspre meleaguri străine – cânta la orgă, simțind sub degete

supunerea aerului, fiorul și freamătul, tremurul,

sau auzea puternica și uniforma voce a corului,

de parcă luptele dintre oameni s-ar fi potolit pentru

totdeauna – totuși, visăm la asta și noi, ca să putem

în sfârșit, și despre viața noastră, să spunem adevărul,

noi nefăcând altceva decât, stingher și nefericiți,

să încercăm, să încercăm iarăși și din nou,

restul nu ne privește, și altceva n-o să facem

decât să încercăm, să încercăm iarăși și

din nou, – și totuși, și totuși … unde se află

unde vor fi vreodată cantatele noastre – spune-mi,

te rog, unde, de care parte a vântului,

spune-mi, te rog, ce ne-ar putea vindeca de tăcere.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Wiemy, wszyscy wiedzą, że rozmawiał z Panem

w niezliczonych kantatach i w pasjach, ale jest też

chaconne z drugiej partity na skrzypce solo:

tutaj, może tylko tutaj, Bach mówi o swoim życiu,

nagle, niespodziewanie, opowiada nam o sobie,

szybko i gwałtownie wyrzuca z siebie smutek i radość

(bo nic innego nie mamy), rozpacz po stracie żony i dzieci,

żal, że czas musi nam wszystko odebrać,

ale także ekstazę niekończących się godzin

gdy w stęchłym powietrzu mrocznego kościoła,

samotny jak pilot samolotu przewożącego pocztę

do obcych krajów, grał na organach i czuł pod palcami

ich pneumatyczną uległość, ich zachwyt, drżenie,

albo gdy słyszał jednolity, mocny głos chóru, jakby

raz na zawsze skończyły sie waśnie pomiędzy ludźmi

– przecież my także marzymy o tym,

żeby powiedzieć prawdę o naszym życiu,

i wciąż niezgrabnie próbujemy,

i nadal będziemy próbowali, lecz

gdzie są, gdzie mogą być nasze kantaty, powiedz,

gdzie jest druga strona.