Adam Zagajewski, ”Lungile după-amiezi – Długie popołudnia”

Adam Zagajewski, ”Lungile după-amiezi – Długie popołudnia”

Erau după-amiezile lungi când poezia mă părăsea.
Râul curgea răbdător, leneșe șlepuri spre mare pluteau.
Erau după-amiezile lungi, era coasta de fildeș.
Pe străzi zăceau umbre, iar din vitrine, în ochii
mei, priveau agresiv manechinele mândre.

Profesori ieșeau din licee, aveau fețele goale,
de parcă i-ar fi învins, umilit și ucis chiar Homer.
Ziare de seară veneau cu vești tulburătoare,
însă nu se schimba nimic, nimeni nu grăbea pasul.
La ferestre nu era nimeni, nu erai tu, chiar
călugărițelor părea a le fi rușine de viața lor.

Erau după-amiezile lungi când dispărea poezia, iar
eu rămâneam singur cu monstrul opac al orașului
ca un biet călător care stă în fața Gării de Nord
cu o valiză prea grea legată cu frânghie,
ud de o ploaie grea, o ploaie grea de septembrie.

O, spune-mi, cum oare te vindeci de ironie,
de privirea aceea pe care o vezi,
dar care nu te străpunge; spune-mi cum de tăcere
te vindeci.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

To były długie popołudnia, kiedy opuszczała mnie poezja.
Cierpliwie płynęła rzeka, pchając do morza leniwe barki.
To były długie popołudnia, wybrzeże kości słoniowej.
Cienie leżały w ulicach, wystawy były pełne dumnych manekinów,
patrzących mi w oczy zaczepnie, śmiało.

Z liceów wychodzili profesorowie i puste twarze honeys,
tak jakby Homer pokonał ich, upokorzył, zabił.
Gazety wieczorne przynosiły niepokojące wiadomości,
ale nic się nie zmieniało, nikt nie przyśpieszał kroku.
W oknach nie było nikogo, nie było ciebie,
i nawet zakonnice zdawały się wstydzić życia.

To były długie popołudnia, kiedy znikała poezja
i zostawałem sam z nieprzejrzystym molochem miasta
jak ubogi podróżny, stojący przed Gare du Nord
ze zbyt ciężką, przewiązaną sznurem walizką,
na którą pada czarny deszcz, czarny deszcz września.

O, powiedz, jak uleczyć się z ironii, ze spojrzenia,
które widzi, ale nie przenika; powiedz, jak uleczyć się
z milczenia.

Czesław Miłosz, ”Sensul – Sens”

Czesław Miłosz, ”Sensul – Sens”

– Când voi muri, voi vedea căptușeala lumii.
Cealaltă parte, în spatele păsării, muntele, apusul.
Adevăratul sens ce va fi să fie citit.
Ce-a fost de neîmpăcat va fi împăcat.
Ce-a fost de neînțeles va fi înțeles.

– Și dacă nu e nicicum căptușeală pe lume?
Și dacă sturzul pe ram nu-i deloc un semn
Ci numai un sturz pe ram, dacă zi și noapte-și
Succed nedând atenție vreunui sens, iar pe
Pământ nu se află nimic, ci doar pământul acest?

Dacă da, pe mai departe-ar rămâne cuvântul
Cândva la viață trezit de-o efemeră gură,
Alergând, alergând, neobosit mesager,
În câmpuri interstelare, ori în vârtejuri galactice
Spre-a protesta, a chema, a clama, a numi.

-traducere de Catalina Franco-
___________________________
– Kiedy umrę, zobaczę podszewkę świata.
Drugą stronę, za ptakiem, górą i zachodem słońca.
Wzywające odczytania prawdziwe znaczenie.
Co nie zgadzało się, będzie się zgadzało.
Co było niepojęte, będzie pojęte.

– A jeżeli nie ma podszewki świata?
Jeżeli drozd na gałęzi nie jest wcale znakiem
Tylko drozdem na gałęzi, jeżeli dzień i noc
Następują po sobie nie dbając o sens
I nie ma nic na ziemi, prócz tej ziemi?

Gdyby tak było, to jednak zostanie
Słowo raz obudzone przez nietrwałe usta,
Które biegnie i biegnie, poseł niestrudzony,
Na międzygwiezdne pola, w kołowrót galaktyk
I protestuje, woła, krzyczy.

Thomas Bernhard, din ”Sub fierul lunii”

Thomas Bernhard, din ”Sub fierul lunii”

54

Ce greu mi-e să spun un cuvânt
celor corupți,
ce nu pot distinge un vis
de-un ram gros de păr.

Ce greu mi-e să spun un cuvânt
pe-un drum prăfuit
mai ostil pantofilor mei
decât soarele pentru zăpadă
și apa pentru pustiu.

Ce greu mi-e să spun un cuvânt
mamei mele și tatălui meu,
ce greu mi-e să spun un cuvânt
celor ce văzandu-mă îmbătrânind
într-o toamnă înjunghiată.

Ce greu mi-e să spun un cuvânt
în zilele astea uitate
Ce greu mi-e să spun un cuvânt.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Wie schwer fällt mir ein Wort
an die Verkommenen
die einen Traum nicht unterscheiden können
von den starken Ästen des Birnbaums.

Wie schwer fällt mir ein Wort
auf dieser staubigen Straße
die meinen Schuhen feindlicher ist
als die Sonne dem Schnee
und das Wasser der Wüste.

Wie schwer fällt mir ein Wort
an meinen Vater und an meine Mutter,
wie schwer fällt mir ein Wort
an alle die mich sehen, alternd
in einem erstochenen Herbst.

Wie schwer fällt mir ein Wort
in diesen Tagen die vergeßlich sind.
Wie schwer fällt mir ein Wort.

Gottfried Benn, ”Chopin”

Gottfried Benn, ”Chopin”

În conversații nu foarte productiv,

părerile nefiind punctul lui forte,

peste tot spun păreri că atunci

când dezvolta teoria lui Delacroix

el se neliniștea, fiindcă el nu putea

să explice nocturnele.

Cam neputincios ca amant;

făcea umbre în Noahnt,

unde odraslele lui George Sand

nu acceptau nici un sfat

din partea-i.

Bolnav de piept, avea

sângerări, cicatrice,

inutil prelungite;

o agonie tăcută

comparativ cu una făcută

din dureri paroxistice

sau din salve de pușcă:

Pianul (Erard) fusese urnit lângă uşa

unde Delphine Potocka

îi cântase în ultimul ceas

un prea amar cântec.

În Anglia el călătorea cu trei piane:

Pleyel, Erard, Broadwood,

iar seara, pentru 20 de guinee, cânta

un sfert de oră

pentru Rothschild ori Wellington, în Strafford House

înaintea a nenumărate manșete de pantaloni;

întunecat de-oboseală, aproape pe moarte,

s-a întors acasă

în Square d’Orleans.

Apoi și-a ars schițele

și manuscrisele,

niciun fel de resturi, fragmente, notiţe,

aceste priviri trădătoare –

spunând la sfârșit:

„Încercările mele sunt desăvârșite pe măsura

puterilor mele.”

Fiece deget al lui trebuia să cânte

cu potrivita putere a alcătuirii sale,

al patrulea fiind mai debil,

doar siamez celui mijlociu).

Când el începea, ele stăteau

pe e, pe efuri, pe geuri, pe h, pe c.

Cine vreodată i-a ascultat

anumite preludii

fie în case de țară ori

de pe vreo colină

ori prin uşa deschisă a unei terase

de pildă-n vreun sanatoriu

cu greu l-a putut uita.

N-a compus niciodată o operă

nici o simfonie, ci

numai tragice succesiuni

din credință artistică

și cu o mână mică.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Nicht sehr ergiebig im Gespräch,

Ansichten waren nicht seine Stärke,

Ansichten reden drum herum,

wenn Delacroix Theorien entwickelte,

wurde er unruhig, er seinerseits konnte

die Notturnos nicht begründen.

Schwacher Liebhaber;

Schatten in Nohant,

wo George Sands Kinder

keine erzieherischen Ratschläge

von ihm annahmen.

Brustkrank in jener Form

mit Blutungen und Narbenbildung,

die sich lange hinzieht;

stiller Tod

im Gegensatz zu einem

mit Schmerzparoxysmen

oder durch Gewehrsalven:

Man rückte den Flügel (Erard) an die Tür

und Delphine Potocka

sang ihm in der letzten Stunde

ein Veilchenlied.

Nach England reiste er mit drei Flügeln:

Pleyel, Erard, Broadwood,

spielte für zwanzig Guineen abends

eine Viertelstunde

bei Rothschilds, Wellingtons, im Strafford House

und vor zahlreichen Hosenbändern;

verdunkelt von Müdigkeit und Todesnähe

kehrte er heim

auf den Square d’Orleans.

Dann verbrennt er seine Skizzen

und Manuskripte,

nur keine Restbestände, Fragmente, Notizen,

diese verräterischen Einblicke –

sagte zum Schluß:

„Meine Versuche sind nach Maßgabe dessen vollendet,

was mir zu erreichen möglich war.”

Spielen sollte jeder Finger

mit der seinem Bau entsprechenden Kraft,

der vierte ist der schwächste

(nur siamesisch zum Mittelfinger).

Wenn er begann, lagen sie

auf e, fis, gis, h, c.

Wer je bestimmte Präludien

von ihm hörte,

sei es in Landhäusern oder

in einem Höhengelände

oder aus offenen Terrassentüren

beispielsweise aus einem Sanatorium,

wird es schwer vergessen.

Nie eine Oper komponiert,

keine Symphonie,

nur diese tragischen Progressionen

aus artistischer Überzeugung

und mit einer kleinen Hand.