Ingeborg Bauchmann, ”Curgere – Strömung”

Ingeborg Bauchmann, ”Curgere – Strömung”

Atât de departe în viață și atât de aproape de moarte,

încât nemaiputând să mă împac cu nimeni

felia mea de pământ mi-o iau in stăpânire;

lovesc drept în inimă, c-o pană verde,

oceanul liniştit, iar mai apoi mă scald.

Se înalță păsări de tablă, aromă de scorțișoară!

Cu timpul meu ucigaș mă aflu singură.

În freamăt și albastru ne închidem crisalida.

-traducere de Catalina Franco

______________________________-

So weit im Leben und so nah am Tod,

daß ich mit niemand darum rechten kann,

reiß ich mir von der Erde meinen Teil;

dem stillen Ozean stoß ich den grünen Keil

mitten ins Herz und schwemm mich selber an.

Zinnvögel steigen auf und Zimtgeruch!

Mit meinem Mörder Zeit bin ich allein.

In Rausch und Bläue puppen wir uns ein.

Ingeborg Bachmann, ”Alienare – Entfremdung”

Ingeborg Bachmann, ”Alienare – Entfremdung”

Eu nu mai recunosc niciun copac în copaci.

Crengile nu au frunze cu care să se țină în vânt.

Fructele sunt dulci, însă fără iubire.

Și nici măcar nu te satură.

Acum ce-o să se întâmple?

Dinaintea ochilor mei fuge pădurea fuge,

lângă urechea mea păsările își închid gura,

nu-i nici o pajiște pe care să-mi facă patul.

M-am săturat de timp

și mi-e foame de el.

Acum ce-o să se întâmple?

Noaptea vor arde focuri pe munți..

Ar trebui să pornesc, s-o iau de la capăt din nou?

Nu mai zăresc nici o cale în niciun fel.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

In den Bäumen kann ich keine Bäume mehr sehen.

Die Äste haben nicht die Blätter, die sie in den Wind halten.

Die Früchte sind süß, aber ohne Liebe.

Sie sättigen nicht einmal.

Was soll nur werden?

Vor meinen Augen flieht der Wald,

vor meinem Ohr schließen die Vögel den Mund,

für mich wird keine Wiese zum Bett.

Ich bin satt vor der Zeit

und hungre nach ihr.

Was soll nur werden?

Auf den Bergen werden nachts die Feuer brennen.

Soll ich mich aufmachen, mich allem wieder nähern?

Ich kann in keinem Weg mehr einen Weg sehen.

Boris Ryzhiy „Să mergem, prietene, pe strada goală…- Пойдёмте, друг, вдоль улицы пустой…”

Boris Ryzhiy „Să mergem, prietene, pe strada goală…- Пойдёмте, друг, вдоль улицы пустой…”

„Nu am nici bani, nici vin…”

G. Adamovici

Să mergem, prietene, pe strada goală

unde ca mandarinele atârnă felinarele,

unde ca un cearșaf zace înghețată zăpada,

iar magazinele închise parcă pe totdeauna.

Strălucire publicitară, vitrine, țevi, șanțuri.

„Atâta tristețe și deznădejde, atât de ca la carte.

– Și tu? tu, prietene, La ce te aștepți de la viață?”

”Eu? La tristețe, tristețea e parte a frumuseții.”

”Așa e,” am spus, trecând pe lângă pereți negri.

”Spune-mi, cu noi, mâine ce-o să se întâmple?”

Un manechin urât întru veșnicie

Privea la noi cu ochii lui frumoși.

”Ce știe el? Stie că lumea e crudă?

Că e spaimă-n lume? Și urâțenie?

Și că e moarte în trandafirii vitrinei?”

„El știe că fericirea există, o, Doamne,

doar că, de frig, și de lacrimi, noi n-o vedem.

ianuarie 1995

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________-

Ни денег, ни вина…

Г. Адамович

— Пойдёмте, друг, вдоль улицы пустой,

где фонари висят, как мандарины,

и снег лежит, январский снег простой,

и навсегда закрыты магазины.

Рекламный блеск, витрины, трубы, рвы.

— Так грустно, друг, так жутко, так буквально.

— А вы? Чего от жизни ждёте вы?

— Печаль, мой друг, прекрасное — печально.

Всё так, и мы идём вдоль чёрных стен.

— Скажите мне, что будет завтра с нами?

И безобразный вечный манекен

глядит нам вслед красивыми глазами.

— Что знает он? Что этот мир жесток?

Что страшен? Что мертвы в витринах розы?

— Что счастье есть, но вам его, мой Бог, —

холодные — увы — затмили слёзы.

Январь 1995

Ingeborg Bachmann, ”Invocarea Ursei Mari – Anrufung des Großen Bären”

Invocarea Ursei Mari (1956), aduce o conștiință globală a unui cosmos și a unui pământ încă de nepătruns.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ”Invocarea Ursei Mari – Anrufung des Großen Bären”

Ursa Mare, coboară în noaptea zburlită,

fiară din blană de nor cu ochii bătrâni,

cu ochi de stele,

străbate desișul scânteietor

cu labele tale cu gheare,

ghearele tale de stele,

prevăzători noi ne ținem turmele,

deși vrăjiți de tine, neîncrezători

în obositele tale coaste și-n dinții

tăi ascuțiții,

dinți pe trei sferturi goi,

urs bătrân.

Lumea voastră: un con.

Voi: solzii de pe el.

Eu îl împing, îl rostogolesc,

de la brazii de la începuturi

până-n brazii de la sfârșit,

îl amuşin, și îl încerc cu botul

și îl iau între labe.

Că vă temeți, că nu vă temeți!

Plătiţi-vă obolul, spuneți-i

orbului o vorbă bună,

să țină ursul în lanț.

Aromați-vă bine mieii.

Se poate ca ursul ăsta

să-și sfarme lațul, să nu mai amenințe,

și toate acele conuri care au căzut din brazi

să le alunge pe marile, pe înaripatele,

pe cele prăbușite din rai.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Großer Bär, komm herab zottige Nacht,

Wolkenpelztier mit den alten Augen,

Sternenaugen,

durch das Dickicht brechen schimmernd

deine Pfoten mit den Krallen,

Sternenkrallen,

wachsam halten wir die Herden,

doch gebannt von dir, und mißtrauen

deinen müden Flanken und den scharfen

halbentblößten Zähnen,

alter Bär.

Ein Zapfen: eure Welt.

Ihr: die Schuppen dran.

Ich treib sie roll sie

von den Tannen im Anfang

zu den Tannen am Ende,

schnaub sie an, prüf sie im Maul

und pack zu mit den Tatzen.

Fürchtet euch oder fürchtet euch nicht!

Zahlt in den Klingelbeutel und gebt

dem blinden Mann ein gutes Wort,

daß er den Bären an der Leine hält.

Und würzt die Lämmer gut.

s’ könnt sein, daß dieser Bär

sich losreißt, nicht mehr droht

und alle Zapfen jagt, die von den Tannen

gefallen sind, den großen, geflügelten,

die aus dem Paradiese stürzten.

Ingeborg Bachmann, „Jocul s-a terminat – Das Spiel ist aus”

Unul dintre cele mai enigmatice poeme ale lui Ingeborg…

Trimiteri posibile la Trakl, Celan, Sartre – spun unii!

Mie mi-a răsunat a Goethe, ”Regele ielelor”, dar nu știu de ce …

”Jocurile sunt făcute” al lui Sartre se termină cu: „Dar acolo, pe ringul de dans pustiu, cei doi băieți se îmbrățișează și încep să danseze pentru a începe viața din nou…”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, „Jocul s-a terminat – Das Spiel ist aus”

Dragul meu frate, când ne vom face o plută?

ca să plutim pe sub ceruri?

Iubite frate, încărcătura curând

va fi prea mare, și noi coborâm.

Dragul meu frate, să desenăm pe hârtie

țări multe și multe șine.

Ai grijă însă la dungile negre,

sunt mine și pot să zboare.

Dragul meu frate, eu voi a fi legată

de o țeapă și să răcnesc.

Dar din Valea Morții tu deja călărești

și noi fugim împreună.

Treji în tabăra de țigani, treji în cort în pustie,

din păr ne curge nisipul

nici vârsta ta și a mea, nici vârsta lumii

nu se măsoară în ani.

Nu te lăsa înșelat de corbii vicleni, de lipicioasele

mâini de păianjen, nici de pana din mărăcine;

nu te hrăni și nu bea în țara lui lapte și miere:

iluzie spumegă în tigaie și în ulcioare.

Câștigă numai acel ce încă știe cuvântul

pentru prea prețioasele pietre ale zânei.

Eu însă trebuie a-ți spune: odată cu ultima nea

mi s-a topit și grădina.

De atâtea, de-atâtea pietre picioarele noastre-s

o rană. Se vindecă unul. E acela cu care

o să sărim spre copilul-rege, cu cheia regatului său

în gură, până ce-o să ne ia, și vom cânta atunci:

E dulcea clipă când încolțește sămânța-n curmală!

Toți cei ce cad au aripe,

și Degețelul roș le-înconjoară săracilor giulgiul,

și frunza inimii tale peste pecetea-mi coboară.

E vremea, iubite, să ne culcam, jocul s-a terminat.

Pe vârful picioarelor. Cămășile albe se înfoaie.

Tata și mama au să-și închipuie că sunt fantome

când au s-audă cum gâfâim.

-traducere de Catalina Franco

________________________________-

Mein lieber Bruder, wann bauen wir uns ein Floß

und fahren den Himmel hinunter?

Mein lieber Bruder, bald ist die Fracht zu groß

und wir gehen unter.

Mein lieber Bruder, wir zeichnen aufs Papier

viele Länder und Schienen.

Gib acht, vor den schwarzen Linien hier

fliegst du hoch mit den Minen.

Mein lieber Bruder, dann will ich an den Pfahl

gebunden sein und schreien.

Doch du reitest schon aus dem Totental

und wir fliehen zu zweien.

Wach im Zigeunerlager und wach im Wüstenzelt,

es rinnt uns der Sand aus den Haaren,

dein und mein Alter und das Alter der Welt

mißt man nicht mit den Jahren.

Laß dich von listigen Raben, von klebriger Spinnenhand

und der Feder im Strauch nicht betrügen,

iß und trink auch nicht im Schlaraffenland,

es schäumt Schein in den Pfannen und Krügen.

Nur wer an der goldenen Brücke für die Karfunkelfee

das Wort noch weiß, hat gewonnen.

Ich muß dir sagen, es ist mit dem letzten Schnee

im Garten zerronnen.

Von vielen, vielen Steinen sind unsre Füße so wund.

Einer heilt. Mit dem wollen wir springen,

bis der Kinderkönig, mit dem Schlüssel zu seinem Reich

im Mund

uns holt, und wir werden singen:

Es ist eine schöne Zeit, wenn der Dattelkern keimt!

Jeder, der fällt, hat Flügel.

Roter Fingerhut ist’s, der den Armen das Leichentuch

säumt,

und dein Herzblatt sinkt auf mein Siegel.

Wir müssen schlafen gehn, Liebster, das Spiel ist aus.

Auf Zehenspitzen. Die weißen Hemden bauschen.

Vater und Mutter sagen, es geistert im Haus,

wenn wir den Atem tauschen.

Ingeborg Bachmann, „Pasărea mea – Mein Vogel”

O poezie pentru când viața e grea sau pentru când e nevoie de curaj.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~`

Ingeborg Bachmann, „Pasărea mea – Mein Vogel”

Orice s-ar întâmpla:

lumea pustiită se afundă înapoi în amurg,

pădurea are o licoare de adormit gata pentru ea,

iar din turnul pe care paznicul l-a părăsit

se uită ochii bufniței calm și necontenit.

Orice s-ar întâmpla:

tu îți știi timpul, pasărea mea,

ia-ți vălul tău și prin prin ceață tu zboară către mine.

O să privim prin ceața unde trăiesc luminile.

Urmează-mi licărirea, împinge,

învârtejește pene și aripă –

Însoțitorul meu gri de pe umăr, tu, armă mie,

prinsă cu acea pană, pana singurei mele arme!

Singura mea podoabă: pană și voal de la tine.

Chiar dacă-n dansul acului de sub copac îmi arde pielea

iară tufișul până la brâu mă ispitește cu frunze aromate,

când, pâlpâinde, buclele mi se leagănă și caută umezeală,

atunci peste mine și

chiar în părul meu cade

molozul stelelor.

Când mă acoperă fumul

din nou știe ce se întâmplă

pasărea mea, sfătuitorul meu de noapte,

când mă aprinde noaptea

trosnește în întuneric durata și izbucnește din mine scânteia.

Dacă-s înflăcărată, rămân așa cum sunt

și focul mă iubește

până ce-mi iese din trunchi rășina,

și-o picură pe răni și fierbinte

pământul se învârtește,

(iar dacă inima mea chiar noaptea mi-o jefuiești,

pasărea mea în credință, pasărea mea credincioasă!)

întoarce în lumină acea așteptare

pe care tu, liniștit,

o faci să zboare într-o cerească tăcere –

orice s-ar întâmpla.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Was auch geschieht:

die verheerte Welt sinkt in die Dämmerung zurück,

einen Schlaftrunk halten ihr die Wälder bereit,

und vom Turm, den der Wächter verliess,

blicken ruhig und stet die Augen der Eule herab.

Was auch geschieht:

du weißt deine Zeit, mein Vogel,

nimmst deinen Schleier und fliegst durch den Nebel zu mir.

Wir äugen im Dunstkreis, den das Gelichter bewohnt.

Du folgst meinem Wink, stösst hinaus

und wirbelst Gefieder und Fell –

Mein eisgrauer Schultergenoss, meine Waffe,

mit jener Feder besteckt, meiner einzigen Waffe!

Mein einziger Schmuck: Schleier und Feder von dir.

Wenn auch im Nadeltanz unterm Baum die Haut mir brennt

und der hüfthohe Strauch mich mit würzigen Blättern versucht,

wenn meine Locke züngelt, sich wiegt und nach Feuchte verzehrt,

stürzt mir der Sterne Schutt

doch genau auf das Haar.

Wenn ich vom Rauch behelmt

wieder weiß, was geschieht,

mein Vogel, mein Beistand des Nachts,

wenn ich befeuert bin in der Nacht,

knistert’s im dunklen Bestand, und ich schlage den Funken aus mir.

Wenn ich befeuert bleib wie ich bin

und vom Feuer geliebt,

bis das Harz aus den Stämmen tritt,

auf die Wunden träufelt und warm

die Erde verspinnt,

(und wenn du mein Herz auch ausraubst des Nachts,

mein Vogel auf Glauben und mein Vogel auf Treu!)

rückt jene Warte ins Licht,

die du, besänftigt,

in herrlicher Ruhe erfliegst –

was auch geschieht.

Ingeborg Bachmann, ”Marele rod – Die große Fracht”

E toamnă. Nava soarelui este în port (care simbolizează începutul și sfârșitul a ceva) pregătită pentru această încărcătură. În mitologia egipteană (precum și în alte mitologii ale regiunii mediteraneene), nava soarelui este nava pe care zeul soarelui călătorește peste mare cu sufletele morților pentru a se scufunda noaptea în întunericul iadului și a aduce lumină morților. Rodul vieții e încărcat pe această navă, care reprezintă o metaforă a vieții umane. Ea se află la trecerea dintre viață și moarte, care aici, la Ingeborg, e luminoasa ….

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ”Marele rod – Die große Fracht”

Bogatul rod al verii a fost îmbarcat,

în port stă pregătită corabia soarelui,

pe când în urma ta cade țipând pescăruşul.

Bogatul rod al verii a fost îmbarcat.

În port stă pregătită corabia soarelui,

iară la provă pe gura figurilor Galeonilor

s-așează gol și dezvelit surâsul lemurienilor.

În port stă pregătită corabia soarelui.

Pe când în urma ta cade țipând pescăruşul,

sosește, dinspre apus, porunca scufundării;

dar tu cu ochii deschiși ai să te îneci în lumină,

pe când în urma ta cade țipând pescăruşul.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Die große Fracht des Sommers ist verladen,

das Sonnenschiff im Hafen liegt bereit,

wenn hinter dir die Möwe stürzt und schreit.

Die grosse Fracht des Sommers ist verladen.

Das Sonnenschiff im Hafen liegt bereit,

und auf die Lippen der Gallionsfiguren

tritt unverhüllt das Lächeln der Lemuren.

Das Sonnenschiff im Hafen liegt bereit.

Wenn hinter dir die Möwe stürzt und schreit,

kommt aus dem Westen der Befehl zu sinken;

doch offnen Augs wirst du im Licht ertrinken,

wenn hinter dir die Möwe stürzt und schreit.

Ingeborg Bachmann, ”Aria”

Furtuna de trandafiri și noaptea luminată de spini va fi fost in suflet. Numită ”Arie”, poezia va fi fost compusă pur și simplu pentru melodia ei.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ”Aria”

Oriunde ne-am îndrepta în furtuna de trandafiri,

noaptea e luminată de spini, cum și de tunetul

frunzelor care, atât de moi și tăcute-n tufiș,

foșnesc la picioare acum.

Mereu oriunde s-a stins ce trandafirii aprind

înghite ploaia în râu. O, noapte îndepărtată!

Deși o frunză, ce ne-a întâlnit, alunecă pe val

până ce se revarsă în noi.

-traducere de Catalina Franco-

________________________

Wohin wir uns wenden im Gewitter der Rosen,

ist die Nacht von Dornen erhellt, und der Donner

des Laubs, das so leise war in den Büschen,

folgt uns jetzt auf dem Fuß.

Wo immer gelöscht wird, was die Rosen entzünden,

schwemmt Regen uns in den Fluß. O fernere Nacht!

Doch ein Blatt, das uns traf, treibt auf den Wellen

bis zur Mündung uns nach.

Ingeborg Bachmann, ” Un fel de pierdere – Eine Art Verlust”

Drama despărțirii de Max Frisch, pe care Ingeborg a descris-o drept „cea mai mare înfrângere” din viața ei.

La sfârșitul iubirii nu este doar despărțirea, ci este ”un fel de pierdere”. Nu doar pierderea unei ființe, ci pierderea unei lumi întregi, lumea pe care au construit-o împreună.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ” Un fel de pierdere – Eine Art Verlust”

Împărtășite: câteva anotimpuri, cărți și ceva muzică.

Chei, cești de ceai, un coș de pâine, cearșafuri, patul.

O zestre de cuvinte, de gesturi – adusă, și folosită, și consumată.

Regula casei urmată. Spusă. Îndeplinită. Și întotdeauna mâna întinsă.

M-am îndrăgostit de iarnă, de un septet vienez și de vară.

De hărți, de un sat de munte, de-o plajă și de un pat.

Am construit un cult din întâlniri și promisiuni declarate

de neîncălcat,

am adorat ceva și-am stat evlavios înaintea unui Nimic,

(- ziarul împăturit, cenușa rece, bilețelele de hârtie)

Netemători de religie, biserica fiind acel pat.

Din priveliștea lacului a apărut șirul nesfârșit al picturilor mele.

De la balcon aveam de salutat lumea și vecinii.

Stând lângă șemineu, ocrotită, pletele mele aveau culoarea cea mai plăcută.

Clinchetul soneriei dădea alarma spre bucurie.

Eu nu te-am pierdut pe tine,

mi-am pierdut lumea.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Gemeinsam benutzt: Jahreszeiten, Bücher und eine Musik.

Die Schlüssel, die Teeschalen, den Brotkorb, Leintücher und ein Bett.

Eine Aussteuer von Worten, von Gesten, mitgebracht, verwendet, verbraucht.

Eine Hausordnung beachtet. Gesagt. Getan. Und immer die Hand gereicht.

In Winter, in ein Wiener Septett und in Sommer habe ich mich verliebt.

In Landkarten, in ein Bergnest, in einen Strand und in ein Bett.

Einen Kult getrieben mit Daten, Versprechen für unkündbar erklärt,

angehimmelt ein Etwas und fromm gewesen vor einem Nichts,

(-der gefalteten Zeitung, der kalten Asche, dem Zettel mit einer Notiz)

Furchtlos in der Religion, denn die Kirche war dieses Bett.

Aus dem Seeblick hervor ging meine unerschöpfliche Malerei.

Von dem Balkon herab waren die Völker, meine Nachbarn, zu grüssen.

Am Kaminfeuer, in der Sicherheit, hatte mein Haar seine äusserste Farbe.

Das Klingeln an der Tür war der Alarm für meine Freude.

Nicht dich habe ich verloren,

sondern die Welt.

Stéphane Mallarmé, ”Briză marină – Brise marine”

Stéphane Mallarmé, ”Briză marină – Brise marine”

E tristă carnea, vai! iar eu citit-am toate.

Să fug! să fug! Păsările îmi par îmbătate

Prin spume de val și ceruri nemaiumblate!

Nimic, nici vechi grădini răsfrânte-n priviri,

Inima mea, scăldată de mare, n-or stăvili

Nici nopți, nici pustia lumină de lampă –

Ocrotitoare de alb, pe coala mea goală –

Nici chiar femeia hrănindu-și pruncul la piept.

Eu tot am să plec! Corabie, nalță catargul,

Spre țărmuri nemaiștiute ridică-ți ancora!

Doar vechiul plictis, tânjind după cruda nădejde,

În semnul de rămas-bun al năframei mai crede!

Fără velă, fără catarg, pierduți, pierduți cu toții…

O, inima mea, ascultă-ți cântând mateloții!

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

La chair est triste, hélas ! et j’ai lu tous les livres.

Fuir ! la-bas fuir! Je sens que des oiseaux sont ivres

D’etre parmi l’écume inconnue et les cieux !

Rien, ni les vieux jardins reflétés par les yeux

Ne retiendra ce coeur qui dans la mer se trempe

Ô nuits ! ni la clarté déserte de ma lampe

Sur le vide papier que la blancheur défend

Et ni la jeune femme allaitant son enfant.

Je partirai ! Steamer balançant ta mâture,

Leve l’ancre pour une exotique nature !

Un Ennui, désolé par les cruels espoirs,

Croit encore a l’adieu supreme des mouchoirs !

Et, peut-etre, les mâts, invitant les orages,

Sont-ils de ceux qu’un vent penche sur les naufrages

Perdus, sans mâts, sans mâts, ni fertiles îlots …

Mais, ô mon coeur, entends le chant des matelots !