Unul dintre cele mai enigmatice poeme ale lui Ingeborg…
Trimiteri posibile la Trakl, Celan, Sartre – spun unii!
Mie mi-a răsunat a Goethe, ”Regele ielelor”, dar nu știu de ce …
”Jocurile sunt făcute” al lui Sartre se termină cu: „Dar acolo, pe ringul de dans pustiu, cei doi băieți se îmbrățișează și încep să danseze pentru a începe viața din nou…”
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Ingeborg Bachmann, „Jocul s-a terminat – Das Spiel ist aus”
Dragul meu frate, când ne vom face o plută?
ca să plutim pe sub ceruri?
Iubite frate, încărcătura curând
va fi prea mare, și noi coborâm.
Dragul meu frate, să desenăm pe hârtie
țări multe și multe șine.
Ai grijă însă la dungile negre,
sunt mine și pot să zboare.
Dragul meu frate, eu voi a fi legată
de o țeapă și să răcnesc.
Dar din Valea Morții tu deja călărești
și noi fugim împreună.
Treji în tabăra de țigani, treji în cort în pustie,
din păr ne curge nisipul
nici vârsta ta și a mea, nici vârsta lumii
nu se măsoară în ani.
Nu te lăsa înșelat de corbii vicleni, de lipicioasele
mâini de păianjen, nici de pana din mărăcine;
nu te hrăni și nu bea în țara lui lapte și miere:
iluzie spumegă în tigaie și în ulcioare.
Câștigă numai acel ce încă știe cuvântul
pentru prea prețioasele pietre ale zânei.
Eu însă trebuie a-ți spune: odată cu ultima nea
mi s-a topit și grădina.
De atâtea, de-atâtea pietre picioarele noastre-s
o rană. Se vindecă unul. E acela cu care
o să sărim spre copilul-rege, cu cheia regatului său
în gură, până ce-o să ne ia, și vom cânta atunci:
E dulcea clipă când încolțește sămânța-n curmală!
Toți cei ce cad au aripe,
și Degețelul roș le-înconjoară săracilor giulgiul,
și frunza inimii tale peste pecetea-mi coboară.
E vremea, iubite, să ne culcam, jocul s-a terminat.
Pe vârful picioarelor. Cămășile albe se înfoaie.
Tata și mama au să-și închipuie că sunt fantome
când au s-audă cum gâfâim.
-traducere de Catalina Franco
________________________________-
Mein lieber Bruder, wann bauen wir uns ein Floß
und fahren den Himmel hinunter?
Mein lieber Bruder, bald ist die Fracht zu groß
und wir gehen unter.
Mein lieber Bruder, wir zeichnen aufs Papier
viele Länder und Schienen.
Gib acht, vor den schwarzen Linien hier
fliegst du hoch mit den Minen.
Mein lieber Bruder, dann will ich an den Pfahl
gebunden sein und schreien.
Doch du reitest schon aus dem Totental
und wir fliehen zu zweien.
Wach im Zigeunerlager und wach im Wüstenzelt,
es rinnt uns der Sand aus den Haaren,
dein und mein Alter und das Alter der Welt
mißt man nicht mit den Jahren.
Laß dich von listigen Raben, von klebriger Spinnenhand
und der Feder im Strauch nicht betrügen,
iß und trink auch nicht im Schlaraffenland,
es schäumt Schein in den Pfannen und Krügen.
Nur wer an der goldenen Brücke für die Karfunkelfee
das Wort noch weiß, hat gewonnen.
Ich muß dir sagen, es ist mit dem letzten Schnee
im Garten zerronnen.
Von vielen, vielen Steinen sind unsre Füße so wund.
Einer heilt. Mit dem wollen wir springen,
bis der Kinderkönig, mit dem Schlüssel zu seinem Reich
im Mund
uns holt, und wir werden singen:
Es ist eine schöne Zeit, wenn der Dattelkern keimt!
Jeder, der fällt, hat Flügel.
Roter Fingerhut ist’s, der den Armen das Leichentuch
säumt,
und dein Herzblatt sinkt auf mein Siegel.
Wir müssen schlafen gehn, Liebster, das Spiel ist aus.
Auf Zehenspitzen. Die weißen Hemden bauschen.
Vater und Mutter sagen, es geistert im Haus,
wenn wir den Atem tauschen.
catalinafrancoblog 