Wisława Szymborska, ”Vedere cu un bob de nisip – Widok z ziarnkiem piasku”

Îi spunem bob de nisip.

Dar el de fapt nu-i nici grâu, nici nisip.

Umblă fără vreun nume

general, special,

trecător, permanent,

greșit ori corect.

Că e privit ori atins – e inutil

pentru el.

Nu simte că e văzut și atins.

Iar faptul căderii lui pe pervaz,

e o aventură doar pentru noi, nu-i aventura lui.

Pentru el e la fel cu a cădea peste orice

fără știința că ar fi căzut deja

ori o să cadă iar.

De la fereastră ai o vedere frumoasă spre lac,

priveliștea, însă, pe sine, nu poate să se vadă.

Fără culoare și fără formă,

fără voce, fără miros ori durere

e ființarea-i în lumea asta.

Fără adâncuri sunt adâncimile lacului,

nemărginit îi e țărmul

Cu apa lui, nu e nici uscat nici umed.

Nu are numai un val ori mai multe,

și nici acel murmur surd la propriul lui murmur

în jurul pietrelor sale, nici mici, nici mari.

Iar toate astea sub acel cer de la natură fără de cer,

unde soarele apune făr-a apune deloc

și, neștiutor, se ascunde în spatele vreunui nor.

Vântul bate fără vreun alt motiv

în afara celui de a bate.

Și trece o clipă.

Și a doua clipă.

Și a treia clipă.

Dar cele trei clipe sunt doar ale noastre.

Vremea s-a dus ca un sol cu mesaj grăbit.

Dar comparația este numai a noastră.

O siluetă falsă a convins-o să se grăbească,

mesajul e inuman.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Zwie­my je ziarn­kiem pia­sku.

A ono sie­bie ani ziarn­kiem, ani pia­sku.

Oby­wa się bez na­zwy

ogól­nej, szcze­gól­nej,

prze­lot­nej, trwa­łej,

myl­nej czy wła­ści­wej.

Na nic mu na­sze spoj­rze­nie, do­tknię­cie.

Nie czu­je się uj­rza­ne i do­tknię­te.

A to, że spa­dło na pa­ra­pet okna,

to tyl­ko na­sza, nie jego przy­go­da.

Dla nie­go to to samo, co spaść na co­kol­wiek,

bez pew­no­ści, czy spa­dło już,

czy spa­da jesz­cze.

Z okna jest pięk­ny wi­dok na je­zio­ro,

ale ten wi­dok sam sie­bie nie wi­dzi.

Bez­barw­nie i bez­kształt­nie,

bez­gło­śnie, bez­won­nie

i bez­bo­le­śnie jest mu na tym świe­cie.

Bez­den­nie dnu je­zio­ra

i bez­brzeż­nie brze­gom.

Nie mo­kro ani su­cho jego wo­dzie.

Nie po­je­dyn­czo ani mno­go fa­lom,

co szu­mią głu­che na swój wła­sny szum

wo­kół nie ma­łych, nie du­żych ka­mie­ni.

A wszyst­ko to pod nie­bem z na­tu­ry bez­nieb­nym,

w któ­rym za­cho­dzi słoń­ce nie za­cho­dząc wca­le

i kry­je się nie kry­jąc za bez­wied­ną chmu­rę

Tar­ga nią wiatr bez żad­nych in­nych po­wo­dów,

jak tyl­ko ten, że wie­je.

Mija jed­na se­kun­da.

Dru­ga se­kun­da.

Trze­cia se­kun­da.

Ale to tyl­ko na­sze trzy se­kun­dy.

Czas prze­biegł jak po­sła­niec z pil­ną wia­do­mo­ścią.

Ale to tyl­ko na­sze po­rów­na­nie.

Zmy­ślo­na po­stać, wmó­wio­ny jej po­śpiech,

a wia­do­mość nie­ludz­ka.