Roberto Mussapi, ”Noaptea lui zece august – La notte del dieci agosto”Nu plânge, Harun, în noaptea asta de augustcând stelele cad și-a lor lumină în beznă dispare, precum în somn, nisipul:ți-ar părea stranii, de-ar fi mereu imuabile, fixe iar carnea ți-ar ofensa-o splendoarea lor imobilă.Imaginează-ți c-ar cobori grația lor cerească,ca încarnare a stelelor spulberându-se-n praf,ca molecule de strălucire întrepătrunse de beznă,tu adu-ți aminte de întâmplarea lui Habib beduinul,cel îndrăgostit de un licurici,care-și trăia orice clipă privind la lumina lui, cel deznădăjduit când într-o noapte a văzut-o murind.Dar după ani lungi de jelanie în frigul pustiuluideodată-ntr-o seară-n înalt văzu cum, într-o stea imuabilă, lumina sclipește iar:rătăcitor, licuriciul, lumina fenomenală,se întorsese din cer la beduinul sărman.Nici tu, sultan, și nici acel sărman Beduin nu vor fi plâns pentru-o stea ori un licurici,ci pentru singurul lucru pe care l-ar plânge un bărbat,pentru-o femeie: era durere, acolo, după lumina pierdută,era presimțirea astrală a timpului stingerii,pierderea aceea cuprinsă deja în rana minunii,și era moartea, -la depărtare de ceruri -.Tu află de la Beduin, iubește cum se iubește un licurici,și dăruiește-te ei atât cât trăiește,și când o să-ți pară în noapte pierdutăîn ochii ei vei afla, dintr-odată,înălțătoarea lumină a stelelor fixe,și-n ea – ce părea pierită în noaptea de august -fatala apropiere pe care tu o implori.________________________-traducere de Catalina Franco-________________________Non piangere, Harun, in questa notte d’agostoquando le stelle cadono e la loro luce si dissolvenel buio come la sabbia nel sonno:se fossero sempre fisse e immutabili ti sarebbero estranee,e il loro splendore immobile offenderebbe la tua carne.Immagina che scendano per una compassione celeste,incarnazione d’astri che si disfanno in polvere,molecole di luce che si compenetrano al buio,ricorda la storia del beduino Habib che si innamoro di una lucciolae visse ogni istante della sua luce guardandola,e dispero vedendola morire in una notte.Ma dopo anni di pianto nel gelo del desertouna notte all’improvviso lui la rividerisplendere alta in una stella fissa:la lucciola, l’errante, la luce fenomenica,tornava dal cielo al beduino analfabeta.Né tu, sultano, né il povero beduino,avete pianto per una stella o una lucciola,ma per la sola cosa per cui piange un uomo,una donna: li fu il dolore di luce persa,premonizione astrale del tempo spegnente,l’estinzione gia inclusa nella ferita del miracolo,e la distanza dal cielo, la morte.Impara dal beduino, amala come si ama una lucciola,donati a ogni suo istante di sopravvivenza,e quando lei ti parra persa nella nottetu nei suoi occhi scoprirai di colpola luce alta delle stelle fisse,e in lei che parve dissolversi in una notte di agostol’affinita mortale con te che la supplichi.