Robert Walser, ”Orașul natal – Die Vaterstadt”

Un călător tânăr și bine-făcut ajunsese cu trenul în orașul în care se născuse. Locul părea mai încântător ca oricând. Intrase într-un magazin de trabucuri și cumpărase tutun. Negustorul de trabucuri se dovedise a fi un coleg de școală. Călătorul plecase de ani buni, ce încântat era acum că totul rămăsese la fel de frumos în orașul său natal. Viața obișnuită și forfota de pe străzile frumoase, liniștite și înguste i se păreau minunate, ca un vis din copilărie în care făpturi angelice se apleacă deasupra noastră. Culori întunecate de aprilie umpleau văzduhul și ochii străinului erau surprinși de strălucirea de peste tot din juru-i. Ceva mare, nevăzut niciodată, se întindea în mod clar înaintea lui și-l făcea să simtă emoții de un fel cu totul nou. Era încântat și fericit de asta, tremura și voia să râdă și să se joace. Își simțea pieptul de parcă devenise mult mai tânăr și mult mai generos și mai prietenos de când pusese piciorul în bătrânul și dragul lui oraș. Oamenii îl priveau deschis și prietenos, fără să se uite la el lung, apăsat ori greu. Totul i se părea atât de plăcut și liber, de cald și încântător, casele atât de grațioase, copacii atât de magnifici. Pe ramurile moi și puternice se vedea deja forfota verzuie a frunzelor și a mugurilor, păsările cântătoare își trimiteau cântecul dulce, melodios și insinuant de pe fiecare alee și potecă. Călătorul se uita și asculta. Asculta și tot asculta! Mergea foarte încet și se oprea mereu. Purtarea lui firească se lupta cu un fel de neliniște și presimțire care îi stăpâneau sufletul. În cele din urmă, găsi o căsuță cuibărită pe o stâncă. Copacii din mica grădină erau așa de plăpânzi. Totul părea să surâdă, să șoptească și să murmure. Un petec de pajiște se uita la el dintr-un verde adânc. Își aminti de vise vechi, uitate de-atâta amar de vreme. Îndrăgitele imagini de odinioară își ridicau șoaptele zburdalnice și prietenoase, iar ferestrele căsuței păreau să clipească voios ca ochii unui chip de înțelept. Apoi intră. În casă locuia bătrânul lui tată.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Der junge, rüstige Reisende langte mit der Bahn in der Stadt an, in der er geboren war. Der Ort erschien ihm lieblich wie nie zuvor. Er trat in einen Zigarrenladen und kaufte sich Tabak. Der Zigarrenhändler entpuppte sich als ein Schulkamerad von ihm. Viele Jahre war der Reisende fort gewesen, wie war er jetzt entzückt, daß in der Heimatstadt alles so schön gleich geblieben. Wundersam, wie ein Kindheitstraum, wo Engelsgestalten sich zu uns niederneigen, erschien ihm das altbekannte Leben und Treiben in den schönen, stillen, feinen Straßen. Dunkle Aprilfarben erfüllten die Luft und überraschend für des Fremdlings Augen war der Glanz, der in der Sphäre und auf allen Gegenständen lag. Etwas Niegesehen-Großes breitete sich deutlich vor ihm aus und ließ ihn Erregungen gänzlich neuer Art empfinden. Er war erregt und beglückt dabei, er zitterte und er hätte dazu lachen und spielen mögen. Es war ihm um die Brust, als sei er, seit er die alte, liebe Stadt betreten, wieder viel jünger und viel gütiger und viel freundlicher geworden. Unbefangen und freundlich schauten die Leute ihn an, ohne ihn lang und scharf und groß anzublicken. So behaglich und frei und warm und köstlich kam ihm alles vor, die Häuser so zierlich, die Bäume so prächtig. Grünliches Treiben und Knospen war schon an den weichen, kräftigen Zweigen sichtbar, und dazu ließen die Singvögel aus allen Gassen und Nebengassen ihren süßen, lieben, einschmeichelnden Gesang vernehmen. Der Reisende schaute und horchte. Horchte, horchte! Er ging nur ganz langsam weiter und blieb immer stehen. Seine Unbefangenheit kämpfte mit einer Art von Bangen und Ahnen, welches sich seiner Seele bemeisterte. Er fand zuletzt ein Häuschen, das am Felsen angeschmiegt lag. Die Bäume im zierlichen Garten waren so klein. Alles schien zu lächeln, zu lispeln und zu zwitschern. Tiefsinnig-grün schaute ihn ein Stück Wiese an. Er besann sich auf alte längst vergessene Träumereien. Alte Lieblings-Einbildungen erhoben ihr schelmisches, liebliches Geflüster, und die Fenster des Häuschens schienen lustig zu blinzeln wie Augen eines gescheiten Menschengesichtes. Da trat er hinein. In dem Hause wohnte sein alter Vater.