Dar ce freamat se aude?

~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Freamăt – Schwärmerei”

Dac-am să urc cu ea pe munte? Nu, cred că ar fi mai frumos să mă plimb cu ea undeva într-un loc mai jos și mai moale. Pot să urc munți și să trec peste orice efort dacă sunt singur. Cu ea ar trebui să fie ca și cum te-ai plimba într-o grădină plăcută, moale, luminoasă. Am să știu eu cum s-o conving. Va fi ușor de ademenit. Vreau s-o ademenesc? Da! Dar vreau să-i fiu credincios întru totul, până la capăt. Loialitatea și dragostea nu ar trebui să se termine niciodată. O, cum mai freamăt! Așadar ar trebui să trec liniștit și cu inima deschisă prin împrejurimile înverzite și mătăsoase, pe lângă oameni, animale și ferme încântătoare și primitoare, copacii stau în stânga și în dreapta, potecile pe pajiști, nouri albi zboară sau zac pe cerul albastru deschis. Totul acolo e verde, alb și senin, ici și colo roșul delicat și îmbătrânit al acoperișului vreunei case care ajunge până la pământ. Totul e luminos, totul e prietenos, totul e liniștit. Ei, și acum ajungem, gândesc eu în sine-mi, într-o pădure întunecată și verde, chiar în lăuntrul bisericii unei păduri, unde brazii înalți, zvelți, delicați stau ca niște stâlpi și unde e atât de răcoare încât tremurăm ușor. Pașii nu ni se-aud pe pământul moale și cafeniu acoperit cu ace de pin. Semn al credinței și al așteptării iubitoare este pădurea; curând ieșim din pădure și vedem un deal verde cu lanuri de porumb galbene și alungite. Vântul mângâie spicele și le face să se unduiască ca valurile. Este atât de cald și culorile sunt atât de blânde. Pășim încet mai departe pe cărarea albă. Fiecare pas este o încercare și fiecare moment asemenea unui eveniment. Ca de la sine înțeles, de parcă ar fi un surâs fericit, viața se află acolo iar pământul credincios și frumos se întinde în fața ochilor noștri. Atunci încrezător, îmi imaginez, ating ușor, ușor mâna duioasă a copilei, iar acum ea știe deja totul, totul. Încântătoare, coboară ochii și, făcând asta, mă leagă pentru totdeauna, mă închide pentru totdeauna ca într-o temniță moale. — Sunt supusul ei. Vreau să vorbesc, dar nu-mi ajung toate cuvintele care îmi vin în minte, așa că tac. Un trandafir alb și roșu pășește lângă mine, e ea, ea, a cărei întunecată și minunată dorință este acum legea, steaua și stăpânirea mea. Ea a așteptat liniștită ca eu să vin și să o rog să-mi fie stăpână – – –

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Ob ich mit ihr dann den Berg hinaufgehen werde? Nein, ich glaube, es wird schöner sein, ins weiche niedere Land hineinzuspazieren mit ihr. Bergsteigen und Anstrengungen überwinden kann ich, wenn ich allein bin. Mit ihr soll es ein Lustwandeln sein wie in einem angenehmen, weichen, leichten Garten. Zu überreden werde ich sie schon wissen. Sie wird schon zu verführen sein. Will ich sie verführen? Ja! Aber ich will ihr treu sein bis weit, weit hinaus. Treue und Liebe sollen kein Ende nehmen. Wie ich schwärme! Also leise übers grüne Land soll es gehen, durch die sanfte und offenherzige Gegend, an den Menschen, an den Tieren und an den lieben, heimeligen Bauernhäusern vorbei, Bäume stehen links und rechts neben dem Weg in den Wiesen, und weiße Wolken fliegen oder liegen am hellblauen Himmel. Alles ist dort grün, weiß und blau, da und dort das zarte, alte Rot eines Hausdaches, das bis an die Erde herabreicht. Alles hell, alles freundlich, alles still. Nun und so kommen wir, denke ich mir, in einen dunklen, grünen Wald, in ein rechtes Kircheninneres von Wald, wo die hohen, schlanken, zarten Tannen wie Säulen stehen, und wo es kühl ist, daß man leise schauert. Unsere Schritte sind nicht hörbar auf dem tannenreisbelegten, weichen, braunen Boden. Wie ein Sinnbild der Treue und des liebevollen Harrens ist der Wald; bald treten wir aus dem Wald wieder heraus und sehen einen grünen Wiesenhügel mit gelben, länglichen Kornplätzen. Der Wind streicht liebkosend über das Korn und macht es wogen wie Wellen. Es ist so warm, und die Farben sind so süß. Auf dem weißen Weg gehen wir langsam weiter. Jeder Schritt ist ein Erleben, und in jedem Augenblick liegt es wie ein Ereignis. Verständlich, als wenn es ein glückliches Lächeln sei, liegt das Leben da und ist das treue, schöne Land vor unseren Augen ausgebreitet. Da erkühne ich mich, bilde ich mir ein, des Mädchens zarte Hand leise, leise anzufassen, und nun weiß sie auch schon alles, alles. Die Herrliche, sie senkt die Augen, und indem sie das tut, bindet sie mich für immer, schließt sie mich für immer ein in den weichen Kerker. – Ich bin ihr Gefangener. Ich will reden, doch alle Worte, die mir einfallen, genügen mir nicht, und so schweige ich. Eine weiße und rote Rose geht neben mir, das ist sie, sie, deren dunkler, wunderbarer Wunsch nun mein Gesetz, Stern und Regierung ist. Still hat sie gewartet, bis ich käme und sie bäte, Herrscherin zu sein – – –