Robert Walser, ”Sărutul – Der Kuß”

Ce vis ciudat am avut? Ce mi s-a întâmplat? Ce stare ciudată s-a abătut asupra mea aseară, în timp ce adormeam, dintr-o dată, ca dintr-un cer înalt, ca un fulger îngrozitor? Nebănuind nimic și fără voință și complet inconștient, rob al somnului care mă prindea și mă închidea în temnița lui, stăteam fără apărare și fără arme, fără vreo presupoziție și fără responsabilitate (căci în somn ești iresponsabil), pe când gloriosul și teribilul, marele și dulcele, dragăstosul și groaznicul, încântătorul și înspăimântătorul a venit peste mine de parcă ar fi vrut să mă sufoce cu apăsarea și cu sărutul lui. Somnul are ochi lăuntrici, așa că trebuie să mărturisesc că am văzut ceea ce cădea peste mine cu un fel de al doilea și cu alt ochi. L-am văzut, cu viteza vântului și a fulgerului, tăind prin spațiul infinit, căzându-mi pe gură de la o înălțime nemăsurată, gigantică. Îl vedeam și eram îngrozit, și totuși nu puteam să mă mișc sau să mă apăr. Îi auzeam și apropierea. I-am auzit-o. Am văzut și auzit sărutul nevăzut, nemaitrăit, nemapomenit, pe care cuvintele nu-l pot descrie, așa cum cuvintele nu pot descrie groaza și bucuria care m-au zguduit. Sărutul din vise nu are nimic în comun cu sărutul tandru, blând, voit de amândoi și dorit din realitate. Nu o gură mă săruta, nu, era un sărut în singurătate și unicitate. Era un sărut care era doar un sărut și nimic mai mult. Era ceva independent, sufletesc, înfricoșător de ciudat, și când am fost lovit de înțeles și din nou de teribilul de neînțeles, deja mă revărsasem într-un asemenea zbucium, aș putea spune, de înălțătoare beatitudine, încât mi-am interzis să spun mai multe. O, da, ăsta da sărut, o, da! Durerea pe care mi-a provocat-o mi-a forțat un strigăt de nenorocire și, în același timp cu sărutul și cu urmările lui cerești și infernale m-am trezit, și mult după aceea încă nu m-am putut stăpâni. Ce este omul, ce este bărbatul. Ce este sărutul pe care îl dau cu bunătate, în plină zi sau în lumina lunii, în noaptea liniștită și fericită a iubirii, sub un copac sau oriunde altundeva, în comparație cu frenezia unui forțat sărut imaginar, cu a fi sărutat de demoni.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Was habe ich Merkwürdiges geträumt? Was widerfuhr mir? Welch eine seltsame Heimsuchung ist gestern nacht, als ich im Schlafe dalag, urplötzlich, wie aus einem hohen Himmel herab, dem fürchterlichen Blitz ähnlich, über mich gekommen? Ahnungslos und willenlos und gänzlich bewußtlos, der Sklave des Schlafes, der mich fesselte und mich in seinen Kerker schloß, lag ich da, ohne Wehr und ohne Waffen, ohne Voraussetzung und ohne Verantwortung (denn im Schlaf ist man unverantwortlich), als das Herrliche und Schreckliche, das Große und Süße, das Liebe und Furchtbare, das Entzückende und Entsetzliche über mich herfuhr, als wolle es mich mit seinem Druck und Kuß ersticken. Der Schlaf hat innere Augen, und so muß ich denn gestehen, daß ich mit einer Art von zweiten und anderen Augen dasjenige sah, was auf mich zustürzte. Ich sah es, wie es mit Windes- und Blitzesgeschwindigkeit, den unendlichen Raum zerschneidend, aus der unermeßlichen, gigantenartigen Höhe herabschoß auf meinen Mund. Ich sah’s, und ich war entsetzt, und ich war doch nicht imstande, mich zu bewegen und mich zu wehren. Auch hörte ich sein Nahen. Ich hörte es. Ich sah und hörte den niegesehenen, nieerlebten Kuß, der mit Worten nicht zu beschreiben ist, ganz wie mit Worten, die die Sprache enthält, nicht das Grausen und das Freuen zu beschreiben ist, welches mich schüttelte. Der Kuß in Träumen hat nichts gemein mit dem zarten, sanften, beidseitig gewollten und gewünschten Kuß in der Wirklichkeit. Es war nicht ein Mund, der mich küßte, nein, es war ein Kuß in der Alleinigkeit und Einzigkeit. Es war ein Kuß, der völlig und einzig nur Kuß war und weiter nichts. Etwas Unabhängiges, Seelenähnliches, Gespenstisches war’s, und als ich getroffen worden war von dem Verständlichen und wieder höchst Unverständlichen, zerfloß ich auch schon in solchen gliederdurchstürmenden, ich möchte sagen, grandiosen Wonnen, wie ich mir verbiete, es näher zu sagen. Ah, das war ein Kuß, ein Kuß, das! Der Schmerz, den er mir bereitete, preßte mir einen Schrei des Jammers ab, und gleichzeitig mit dem Empfang des Kusses und mit seiner himmlischen und höllischen Wirkung erwachte ich und vermochte mich lang nachher noch immer nicht zu fassen. Was ist der Mann, der Mensch. Was ist der Kuß, den ich freundlich gebe, am hellen Tag oder bei Mondschein, in der friedlich-glücklichen Liebesnacht, unter einem Baum oder sonstwo, verglichen mit der Raserei des eingebildet-aufgezwungenen Kusses, geküßt von den Dämonen.