Robert Walser, ”Chipul de vis – Das Traumgesicht”

Am văzut ceva dulce, ceva senin, ușor, jucăuș, plutitor, dar care nu era atât de fugar încât să nu fi putut să facă o impresie profundă asupra mea și asupra multor altora. Gravitatea vieții suna ca un clopoțel în murmurul și în clinchetul și în șoaptele dezlănțuite. Frunzele șușoteau, sufla un vânt dulce și blând de noapte, răsunau râsete, lacrimi curgeau din ochii larg deschiși, inimi tremurau sub toate acele impresii fermecătoare, iar muzica înconjura și curgea și aurea totul în jur. Minunate, ca într-un basm în al cărui conținut frumos le place să creadă copiilor, melodii dragi, dulci, vechi de o mie de ani îmi pătrundeau inima. Văzând ceea ce vedeam, am devenit copil, iar lumea întreagă, pe cât de departe puteam vedea, mi se părea renăscută, mie precum și celui care privea cu mine. Panglici, roșii, verzi și albastre, șerpuiau prin tumultul blând al vieții ca niște șerpi grațioși și inofensivi. Viața era blândă și sălbatică în același timp și mirosea, o, a o fericire atât de fără de nume, și, vai, dintr-o dată fericirea bună și inocentă a iubirii zăcea sfâșiată la pământ. Nu era nimeni care să n-o iubească și care să n-o fi dorit. Toată lumea era purtată de-a lungul frumosului curent de argint și de foc și toată lumea își dorea asta. Vaiet și bucurie, durere și plăcere sclipeau și gâfâiau în ochii tuturor celor care jucau jocul. Unii ochi erau aplecați, unele buze erau pale și șovăitoare. Trandafirii voluptuoși, topindu-se în propriile lor nuanțe, străluceau îmbietor și încântător din imaginea lor luxuriantă. Din spatele unui verde întunecat, visător, ca niște ochi enigmatici din spatele sprâncenelor, luminile năvăleau și năvăleau, valurile cuprindeau stânca netedă, speranțe și doruri pluteau în spațiu. Uneori spațiul era ceea ce era, alteori era din nou un gând, atât de delicat încât oricine îl gândea trebuia să se teamă să-l piardă. Nu este gândul pierdut întotdeauna cel mai frumos? Ce ai nu este prețuit, și ceea ce ai este subapreciat. O, ce frumos era lacul din depărtare, argintat de luna, care, îndrăgostindu-se de apă, se aruncase în lacul strălucitor, oglindit acum fericit în trupul pe care-l idolatriza. Cutremurată, apa zăcea nemișcată, încântată de îndumnezeire. Luna și apa erau ca iubitul și iubita, legați de sărutul în voia căruia se lăsaseră. Așa că atunci când curând totul s-a topit și s-a dizolvat am văzut-o ieșind din nou din neclaritate, însă mai mai bogat împlinită. Stăteam acolo în tăcere, tot numai ochi, și uitasem de toată realitatea.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________-

Ich habe etwas Süßes gesehen, etwas Loses, Lustiges, Flatterhaftes, das doch wieder auch nicht so flatterhaft war, daß es nicht tiefen Eindruck auf mich und auf viele andere hätte machen können. Der Ernst des Lebens klang wie eine Glocke in das liederliche Geflüster und Geklingel und Gelispel hinein. Die Blätter flüsterten, süßer, leiser Nachtwind wehte, Gelächter tönte, Tränen rannen aus großgeöffneten Augen, Herzen erzitterten unter all den zaubervollen Eindrücken, und Musik umrahmte und umfloß und umgoldete das Ganze. Wunderbar, gleich einem Märchen, an dessen schönen Inhalt die Kinder gerne glauben, drangen mir die lieben, holden, tausend Jahr alten Melodien zu Herzen. Indem ich sah, was ich sah, wurde ich zum Kind, und die ganze Welt, so weit ich schauen konnte, schien mir neu geboren, ganz wie ich selber und wie der, der es ebenfalls mit ansah. Bänder, rote, grüne und blaue, schlangen sich wie anmutreiche, harmlose Schlangen durch den milden Tumult des Lebens. Das Leben war mild und wild zugleich und duftete, ach, so namenlos nach Glück, und mit einem Mal lag auch schon das gutwillige, unschuldige Liebesglück zerrissen am Boden. Es gab niemand, der nicht liebte und der nicht begehrte. Alle waren in den schönen Silber- und Feuerstrom mit hineingerissen, und alle wollten das ja auch. Weh und Freude, Schmerz und Lust schauten allen, die das Spiel mitspielten, schimmernd und lechzend aus den Augen. Einige Augen waren niedergeschlagen, und Lippen waren da, die entfärbten sich und stammelten. Schwelgerische Rosen, die in ihren eigenen Farben zerflossen, prangten aus dem üppigen Bild lockend und bezaubernd hervor. Lichter züngelten und liebäugelten hinter dunklem, traumhaftem Grün wie rätselhafte Augen hinter Augenbrauen, und Wellen liefen über das glatte Gestein, und Hoffnungen und Sehnsuchten gaben in dem Raum den Ton an. Bald war der Raum, was er war, bald wieder war er ein Gedanke, so zart, daß der, der ihn dachte, fürchten mußte, er verliere ihn. Ist nicht immer der verloren gegangene Gedanke der schönste? Was man hat, schätzt man nicht, und was man besitzt, ist entwertet. O wie schön war der See in der nahen Ferne, vom Mond versilbert, der sich, indem er sich ins Wasser verliebte, in den See glühend niederstürzte, sich nun in dem Leib, den er vergötterte, selig widerspiegelnd. Das Wasser schauerte und lag ganz still, beglückt durch die Vergötterung. Mond und Wasser waren wie Freund und Freundin, gefesselt durch den Kuß, dem sie sich überließen. So zerfloß und zerrann bald alles, und bald sah ich es von neuem, nur noch reicher ausgestattet, aus der Undeutlichkeit hervortauchen. Schweigend, ganz nur Auge, saß ich da und hatte alle Wirklichkeit vergessen.