Robert Walser, ”Dezambiguizare – Meta”

S-a întâmplat că, într-o noapte, îmi amintesc doar vag de scena mică, dar emoționantă, întorcându-mă acasă dintr-o preumblare de băut sălbatic, clătinându-mă și tulburat, am întâlnit o femeie pe una dintre străzile monotone ale marelui oraș care mi-a cerut să o urmez spre a merge la ea acasă. Nu era o frumusețe, dar era totuși o femeie frumoasă. Din starea în care mă aflam, i-am adresat creaturii nocturne tot felul de fraze amuzante, nesăbuite, deși poate spirituale, dându-mi seama, cu darul oamenilor care sunt în stare de ebrietate, că ei i se păreau foarte amuzante. Mai mult decât atât, mă plăcea și am avut impresia că începe să se abandoneze unei slăbiciuni plăcute față de mine. Voiam să o părăsesc, dar ea nu-mi dădu drumul și-mi spuse: „Oh, nu mă lăsa. Vino cu mine, dragă prietene. Vrei să fii distant și rece și să nu simți nimic pentru mine? Nu-i nimic. Ai băut mult, micuțule. Cu toate astea, se poate vedea că ești drăguț. Doar nu vrei să fii rău și să mă respingi atât de rușinos, când eu m-am îndrăgostit atât de repede de tine? O, dacă ai ști – – dar nu ar trebui să ne apropiem de domni cu sentimente, altfel ne-ar disprețui și ar râde de noi. Dacă ai ști cum sufăr de frigul, de golul acelor senzații de plăcere care fac parte din tragica, înfricoşătoarea mea meserie. Până în ziua de azi, mi-am părut întotdeauna un monstru demn de a fi îndepărtat cu piciorul. Acum însă simt în mine un sentiment blând, dulce, evlavios, trezit de tine, dragul meu, iar tu vrei să mă arunci înapoi în acel abominabil abis? Oh, nu. Stai, stai, vino cu mine. O să ne

facem de cap, o să ne prostim toată noaptea. Oh, tu nu știi cum o să te simți de bine cu mine, dar ai să vezi. Cine se poate bucura nu este oare și cel făcut în primul rând pentru distracție? Iar acum, după mult, mult timp, sunt din nou bucuroasă. Știi ce înseamnă asta pentru cei ca mine, pentru cei abrutizați? Știi? Zâmbești? Zâmbești frumos și îmi place zâmbetul tău. Și vrei acum să calci peste bucuria pe care o simt la vederea ta, și să stai departe și rece de orice prietenie frumoasă? Vrei să distrugi și să anulezi ceea ce mă face fericită, ce mă face din nou fericită după atât de multă, multă vreme? Prietene drag! N-ar trebui să mi se permită, după ce am mereu de-a face cu teribilul cenușiu al unei groaze de plumb, să mă las și eu o clipă în voia unei adevărate plăceri? Nu fi crud. Te rog, te rog. Nu, n-o să-ți pară rău. Vei trăi și vei binecuvânta în tine orele petrecute cu cei disprețuiți și dezonorați. Fii blând și vino cu mine. Nu fi niciodată blând de dragul meu, dar fii acum, acum, și simte-te strâns legat de mine, umilita. Uite cum mi se umplu ochii de lacrimi și auzi-mă cum implor. Dacă pleci fără să fii bun cu mine, totul se face beznă în fața ochilor mei; dar dacă ești amabil, un soare strălucitor îmi va lumina noaptea. Fii steaua prevestitoare de bine, fii în seara asta steaua prietenoasă pe cerul meu. O, ești mișcat? Tu îmi strângi mâna? Tu vrei să vii cu mine? O, tu mă iubești?” – –

____________________________________________________

Postfață: Nu ar putea fi aceasta Circe care i-a cerut navigatorului grec să rămână cu ea? El vrea să se ducă acasă, dar ea îl roagă să nu o părăsească. Este o vrăjitoare rea care îi preschimbă pe cei la care se uită în porci care guiță. Ea neagă asta totuși; ea spune că nu este o vrăjitoare rea, ci că ea însăși a fost supusă magiei malefice. Asta ar putea fi posibil. Dar, intre altele spuse, ea este înduioșător de frumoasă. Are o voce moale, murmuitoare, iar ochii ei verzi și senini ca marea, așa cum îi vedem ades la pisicile străine, erup o strălucire mândră și minunată, și plină de iubire. Ea nu e nefericită și totuși nici fericită. Ea caută și își găsește fericirea cu grecul, iar acum el vrea să o părăsească pentru a se întoarce la soția lui care îl așteaptă. O, duioasă tragedie. Printre altele, ea îi spune că tovarășii lui s-au transformat singuri în porci. Rușinea și vinovăția nu se găsesc în ea, ci în ei. Pentru că vor să fie porci, atunci sunt porci. Ea surâde și o lacrimă i se strecoară în surâs. Este ironică și totodată profund serioasă, frivolă și totodată melancolică. „Nu vezi”, spune ea, ținându-l de mână, „că acum nu eu sunt vrăjitoarea, ci că tu ești vrăjitorul? O, fii prietenul meu, ocrotitorul meu, dragul meu vrăjitor glorios. Apară-mă de Circe. Când ești cu mine eu nu sunt Circe. O să plece dacă tu nu pleci.” Ea vorbește așa și îl învăluie cu mângâierile-i dulci, dar el, el… pleacă. O părăsește pe Circe. O lasă pe Circe, pleacă, o lasă ei înșiși, o părăsește ororilor din ea, o abandonează ocarei a cărei sclavă este. Îi este oare chiar așa greu?

-traducere de Catalina Franco–

________________________________

Meta

Es trug sich zu, daß ich eines Nachts, nur noch dunkel erinnere ich mich der kleinen aber rührenden Szene, von einer wilden Trinkwanderung verstört und taumelnd heimkehrend, in einer der monotonen Straßen der großen Stadt eine Frau antraf, die mich aufforderte, mit ihr nach Hause zu gehen. Es war keine schöne und doch eine schöne Frau. Entsprechend dem Zustand, in welchem ich mich befand, richtete ich allerhand mich selber höchlich belustigende, törichte, wenngleich vielleicht witzige Redensarten an das nächtliche Geschöpf, wobei ich mit der Gabe, die den Leuten eigen ist, die einen Rausch haben, merkte, daß ich ihr sehr amüsant erschien. Noch mehr: ich gefiel ihr, und ich gewann den Eindruck, daß sie sich einer liebenswürdigen Schwäche in bezug auf mich hinzugeben begann. Ich wollte sie verlassen, doch sie ließ mich nicht los, und sie sagte: »O, geh nicht von mir weg. Komm mit mir, lieber Freund. Willst du kaltherzig sein und nichts empfinden für mich? Nicht doch. Du hast viel getrunken, du kleines Kerlchen. Trotzdem sieht man dir an, daß du lieb bist. Willst du nun böse sein und mich so schmählich abweisen, wo doch ich dich so rasch liebgewonnen habe? Nicht doch. O, wenn du wüßtest – – doch man darf ja den Herren nicht mit Gefühlen kommen, sonst verachten und verlachen sie unsereinen nur. Wenn du wüßtest, was ich leide unter der Kälte, unter der Leere all dieser Sinnlichkeiten, die mein trauerspielgleiches, schreckenerregendes Gewerbe sind. Ich erschien mir bis heute nur immer wie ein Ungeheuer, wert, mit Fußtritten behandelt zu werden. Ich habe jetzt eine milde, süße, fromme Empfindung in mir, erweckt durch dich, mein Lieber, und du, du willst mich jetzt wieder in den Scheusalabgrund zurückwerfen? Nicht doch. Bleib, bleib, und komm mit mir. Wir wollen die ganze Nacht verscherzen miteinander. O, ich werde dich zu unterhalten wissen, du sollst sehen. Wer Freude hat, ist der nicht am ehesten zur Unterhaltung geschaffen? Und ich, ich habe jetzt, nach langer, langer Zeit, wieder einmal eine Freude. Weißt du, was das für mich, die Entmenschte, bedeutet? Weißt du das? Du lächelst? Du lächelst hübsch, und ich liebe dein Lächeln. Und willst du nun lieblos, und ganz entfernt von aller schönen Freundschaft, treten auf die Freude, die ich bei deinem Anblick empfinde? Willst du zerstören und zunichte machen, was mich glücklich, was mich, nach so langer, langer Zeit, wieder einmal glücklich macht? Süßer Freund! Soll ich, nachdem ich immer mit dem Grausen und mit dem bleiernen Entsetzen mich habe einlassen müssen, nun mich nicht auch einmal mit dem wahrhaftigen Vergnügen befassen dürfen? Sei nicht grausam. Bitte, bitte. Nein, du wirst es nicht bereuen. Du wirst die Stunden, mit der Verachteten und Entehrten zugebracht, willkommen heißen und in deinem Innern segnen. Sei weich und komm mit mir. Sei sonst meinetwegen nie weich, aber jetzt, jetzt sei es und knüpfe vertraulich an mit der Geschmähten. Sieh, wie die Tränen mir in die Augen kommen, und höre, wie ich flehe. Wenn du gehst, ohne freundlich zu mir zu sein, ist mir alles schwarz vor den Augen; hingegen, wenn du lieb bist, strahlt in der Nacht die helle Sonne. Sei du heute nacht der glückversprechende, freundliche Stern an meinem Himmel. Du bist gerührt? Du gibst mir die Hand? Du willst mit mir kommen? Du liebst mich?« – –

________________________________________

Nachwort: Könnte dies nicht Kirke sein, die den seefahrenden ritterlichen Griechen bittet, bei ihr zu bleiben? Er will heim, doch sie, sie fleht ihn an, sie nicht zu verlassen. Sie ist eine böse Zauberin, die diejenigen, die sie anschaut, in grunzende Schweine verwandelt. Sie bestreitet es zwar; sie sagt, sie sei keine böse Zauberin, sondern unterliege selber dem bösen Zauber. Das kann schon möglich sein. Übrigens ist sie rührend schön. Sie besitzt eine weiche, lispelnde Stimme, und aus ihren meergrünen und -blauen Augen, wie wir sie oft bei ausländischen Katzen sehen, bricht ein wunderbarer, stolzer und lieber Glanz. Sie ist nicht unglücklich und doch auch wieder nicht glücklich. Bei dem Griechen sucht und findet sie ihr Glück, und nun will er sie verlassen, um zur harrenden Gattin zurückzukehren. O zartes Trauerspiel. Unter anderem sagt sie ihm, daß die Gefährten sich ja ganz von selbst in Schweine verwandelt hätten. Nicht bei ihr, sondern bei ihnen selber sei die Schande und die Schuld zu suchen. Weil sie wollen Schweine sein, sind sie’s. Sie lächelt, und in das Lächeln schleicht sich eine Träne. Sie ist ironisch und zugleich tiefernst, frivol und gleichzeitig schwermütig. »Siehst du denn nicht,« spricht sie, seine Hand erfassend, »daß nicht ich die Zauberin jetzt bin, sondern daß du der Zauberer bist? O, sei mein Freund, mein Schützer, mein lieber, herrlicher Zauberer. Schütze mich vor der Kirke. Ich bin nicht die Kirke, wenn du bei mir bist. Sie geht weg, wenn du nicht weggehst.« So redet sie und überschüttet ihn mit süßen Liebkosungen, doch er, er – – geht. Er überläßt sie der Kirke, er überläßt sie sich selbst, er überläßt sie der ihr innewohnenden Grausamkeit, er überläßt sie der Schmach, deren Sklavin sie ist. Kann er gehen? Ist er so hart?

Chiara Menteio

„Oh, mi ami?…”