Aici m-am jucat un pic cu Walser.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Muntele – Der Berg”

Bineînțeles că nu ai să poți să urci

pe muntele vrăjit

fără să vrei să faci vreun efort.

Dar îmi imaginez că nu te temi de truda alpinistului.

E o dimineață luminoasă, caldă, ba chiar fierbinte, de vară,

o dimineață de vară senină, iar lumea, din câte se poate vedea,

e o mare, un fluviu de verde și de senin.

Adesea te mai oprești puțin

ca să-ți tragi sufletul, îți ștergi de pe cap nădușeala,

apoi scrutezi în adâncuri. Acuma mă lași să cred

că ai ajuns bucuros și fericit în vârful

molatecei, îmbietoarei creste a muntelui,

unde te suflă un aer curat și rece de munte,

pe care tu cu atâta încântare îl respiri,

încât îți crește și pieptul și inima.

Să stai pe înălțimea pe care ai urcat ți se pare

dumnezeiesc de frumos,

drag prieten,

și să-ți imaginezi că te-ai înecat în bucuria înaltei și dulcii libertății a muntelui. Simți că te îneci

în marea de miresme, în marea de fericire

a muntelui. Te însuflețește gândul că poți privi lumea

ce stă la picioarele tale ca un tablou vesel și bogat,

și care-i acolo jos și sună a mireasmă de cântec,

a poezie și a iluzie.

Încet-încet te duci tot mai departe pe pajiști,

și pe sub crengi de brad,

ori pe sub încântătorul verde de fag,

care îți zâmbește-n culoarea lui proaspăt-divină

precum zâmbetul de copil, te întinzi și stai fericit și

nemaigândind la nimic

din toate câte sunt pe pământ

poate o jumătate de ceas ori poate chiar un ceas;

te scoli din nou și te duci mai departe

prin toată melodia fierbinte și dulce

a seninului și a verdelui care te înconjură.

Verdele e atât de bogat și luxuriant,

încât gândești că-i un fluviu în care te plimbi, te scalzi, te răsfeti. E o încântare, e o voluptuoasă plimbare,

e o plimbare-n Arcadia. Grecia nu e mai nobilă și mai frumoasă,

iar Japonia cu grădinile ei princiare nu poate fi mai veselă

și așa copleșitoare de fericire.

Moale, scăzut și îndepărtat, sunetul vieții de zi cu zi ajunge,

din adâncimile omenescului, până-n urechile tale

care ascultă, în vreme ce ochii tăi sorb albul orbitor

de frumos și de încântător al norului care plutește ușor

pe cerul albastru întocmai ca o navă de basm.

În vuietul dulce și răgușit, în șoapta și-n zumzetul din văzduh – acolo stai tu,

sub toată lumina, în toată lumina, între toate culorile – privind înspre munții vecini – cei care, ca niște figuri de vis,

se înalță înspre cer mari și tăcuți,

îngândurați și întrebători, și tu îi întâmpini ca pe prieteni,

tu ești pentru ei un prieten, ei sunt prieteni tăi.

Ești prietenul lumii întregi; vrei să te-afunzi în inima ei,

în inima minunatei tale prietene.

Ea te îmbrățișează pe tine și tu pe ea.

O înțelegi, o iubești, te iubește.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Ohne dich einer Anstrengung zu unterziehen freilich gelangst du nicht hinauf auf den schönen Berg. Doch ich bilde mir ein, daß du die Arbeit des Besteigens nicht scheuen wirst. Heller, warmer, ja sogar heißer, heiterer Sommermorgen, Sommervormittag ist es, und die Welt, soweit du zu schauen vermagst, besteht aus einem Meer, aus einem Strom, aus einem Hauch von Blau und Grün. Oftmals bleibst du eine kleine Weile stehen, um Atem zu schöpfen, dir den Schweiß vom Kopf abzuwischen, und hinunter in die Tiefe zu blicken. Nun wirst du mir erlauben, zu denken, du seist oben auf dem grünen, weichen und breiten Bergrücken glücklich und freudig angekommen, wo dich auch gleich kühle, reine Bergluft umweht, die du mit Entzücken einatmest, daß dir die Brust und das Herz sich ausweiten. Göttlich schön mutet dich, lieber Freund, das Stehen auf der erstiegenen Höhe an, und du bildest dir ein, daß du im Genuß der süßen, hohen Bergesfreiheit ertrinken müssest. Ganz wie ertrunken im Meer der köstlichen Luft und im Meer des Bergsteigerglückes kommst du dir vor. Selig bist du, daß du hinabschauen kannst auf die Welt, die dir wie ein heiteres, reiches Gemälde zu Füßen liegt, die da unten liegt und tönt und duftet wie ein Lied, wie ein Gedicht, wie eine Illusion. Langsam gehst du unter Tannenästen und reizendem Buchengrün, welches dich mit seiner frischen Götterfarbe wie mit einem Kinderlächeln anlächelt, auf der Weide weiter, liegst vielleicht eine halbe oder ganze Stunde glückselig und gedankenlos am Boden; erhebst dich wieder und schreitest weiter durch all die ringsverbreitete süße, heiße Melodie von Blau und Grün. Das Grün ist so üppig und saftig, daß du meinst, es sei eine Flut, in welcher du watest, badest, schwelgst. Es ist ein Schwelgen, ein lustumschlungenes Gehen und Lustwandeln in Arkadien. Griechenland ist nicht edler und schöner, und Japan mit seinen Fürstengärten kann nicht lust- und glücküberschütteter sein. Sanft, zart und fern dringt aus der tiefen Menschenebene das Geräusch des tätigen, täglichen Lebens an dein horchendes Ohr herauf, indes deine Augen das blendend schöne und liebe Weiß der Wolke trinken, die wie ein Märchenschiff am blauen Himmel schwimmt. Süßes Girren und Brausen, Summen und Lüftelispeln, und da stehst du, unter all dem Licht, in all dem Licht, zwischen all den Farben, und schaust hinüber zu den Nachbarbergen, welche, Traumfiguren ähnlich, still und groß und gedämpft in die Luft hinaufragen, und du grüßest sie wie Freunde, du bist ihnen Freund, sie sind es dir. Du bist der Freund der ganzen Welt; ans Herz möchtest du ihr sinken, der wunderbaren Freundin. Umschlungen hält sie dich und du sie. Du verstehst sie, liebst sie und sie dich.