Cesare Pavese, ”Vară – Estate”

E, între ziduri joase, o strălucitoare grădină,

de iarbă uscată și de lumină, unde încet se coace

pământul. E o lumină care miroase a mare.

Tu respiri iarba-aceea. Îți atingi părul

și-ți scuturi amintirea.

Eu am văzut căzând,

cu o bufnitură, fructe multe și dulci,

pe o iarbă pe care o știu.

Tot astfel tresari și tu

la zgomotul sângelui. Tu îți miști capul

de parcă s-ar fi întâmplat un miracol

cu aerul din jur

iară minunea aceea ești tu. Aroma din ochii tăi

e aceeași din amintirea caldă.

Asculți.

Cuvintele pe care le auzi abia te ating.

Și ai un gând clar pe chipul tău senin

ce-n spate pare-a pretinde lumina mării.

Și ai pe chip o tăcere care apasă pe inimă

cu o bufnitură, și o durere străveche îmi picură

ca seva fructelor atunci căzute.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

C’è un giardino chiaro, fra mura basse,

di erba secca e di luce, che cuoce adagio

la sua terra. È una luce che sa di mare.

Tu respiri quell’erba. Tocchi i capelli

e ne scuoti il ricordo.

Ho veduto cadere

molti frutti, dolci, su un’erba che so,

con un tonfo. Così trasalisci tu pure

al sussulto del sangue. Tu muovi il capo

come intorno accadesse un prodigio d’aria

e il prodigio sei tu. C’è un sapore uguale

nei tuoi occhi e nel caldo ricordo.

Ascolti.

Le parole che ascolti ti toccano appena.

Hai nel viso calmo un pensiero chiaro

che ti finge alle spalle la luce del mare.

Hai nel viso un silenzio che preme il cuore

con un tonfo, e ne stilla una pena antica

come il succo dei frutti caduti allora.