William Butler Yeats, Când vei îmbătrâni – Vhen you are old

William Butler Yeats, Când vei îmbătrâni – Vhen you are old

Când ai să fii căruntă și bătrână,

Pe lângă foc picotind cu o carte în mână,

Încet-încet vei visa la făpturile blânde,

La umbrele lor adâncite în viața ta;

Atâți te-au iubit în clipa aceea de har,

Și atâția te-au adorat – fals ori adevărat.

Doar unul în tine-a iubit sufletul-pelerin,

Și-acea tristețe a schimbătorului chip;

Și, aplecată deasupra limbilor focului,

Trist o să murmuri – iubirea s-a dus.

Plutea deasupra culmilor muntelui…

Și printre stele chipul și l-a pierdut.

-traducere de Catalina Franco

___________________________________

When you are old and grey and full of sleep,

And nodding by the fire, take down this book,

And slowly read, and dream of the soft look

Your eyes had once, and of their shadows deep;

How many loved your moments of glad grace,

And loved your beauty with love false or true,

But one man loved the pilgrim soul in you,

And loved the sorrows of your changing face;

And bending down beside the glowing bars,

Murmur, a little sadly, how Love fled

And paced upon the mountains overhead

And hid his face amid a crowd of stars.

Fernando Pessoa, „Dobrada* alla Porto – Dobrada à moda do Porto”

Într-o buna zi, într-un restaurant, în afară de spațiu și timp,

Mi s-a servit iubirea ca pe o dobradă rece.

I-am spus cu delicatețe misionarului din bucătărie

C-aș fi preferat-o fierbinte,

Că niciodată dobrada (cum era moda în Porto) nu se mănâncă rece.

Începuseră să se irite.

Nu poți avea niciodată dreptate, nici măcar în restaurante.

N-am mâncat, n-am comandat altceva, am achitat nota,

Și mi-a venit să mă plimb pe-întreaga stradă.

Cine știa ce putea să însemne asta?

Habar n-aveam, dar mie așa îmi venise …

(Eu știu prea bine că-n copilăria oricărui era o grădină,

Privată sau publică, ori a vecinului.

Sunt tare sigur că joaca era acolo stăpână.

Și că tristețea este de-acuma).

Am știut-o dintotdeauna,

Dar dacă cerusem iubire de ce mi-au adus o

Dobradă așa cum e moda din Porto – rece ? Doar

Nu e un fel de mâncare ce se mănâncă rece,

Însă ei mi-au adus-o rece.

Eu nu m-am plâns, însă era rece,

N-o poți mânca niciodată rece, dar mie-mi venise rece.

-traducere de Catalina Franco

_________________________________

Um dia, num restaurante, fora do espaço e do tempo,

Serviram-me o amor como dobrada fria.

Disse delicadamente ao missionário da cozinha

Que a preferia quente,

Que a dobrada (e era à moda do Porto) nunca se come fria.

Impacientaram-se comigo.

Nunca se pode ter razão, nem num restaurante.

Não comi, não pedi outra coisa, paguei a conta,

E vim passear para toda a rua.

Quem sabe o que isto quer dizer?

Eu não sei, e foi comigo…

(Sei muito bem que na infância de toda a gente houve um jardim,

Particular ou público, ou do vizinho.

Sei muito bem que brincarmos era o dono dele.

E que a tristeza é de hoje).

Sei isso muitas vezes,

Mas, se eu pedi amor, porque é que me trouxeram

Dobrada à moda do Porto fria?

Não é prato que se possa comer frio,

Mas trouxeram-mo frio.

Não me queixei, mas estava frio,

Nunca se pode comer frio, mas veio frio.

*

Dobrada – un fel de tocană de burtă de vită, fel de mancare portughez ori brazilian

Fernando Pessoa, „Dobrada* alla Porto – Dobrada à moda do Porto”

Într-o buna zi, într-un restaurant, în afară de spațiu și timp,

Mi s-a servit iubirea ca pe o dobradă rece.

I-am spus cu delicatețe misionarului din bucătărie

C-aș fi preferat-o fierbinte,

Că niciodată dobrada (cum era moda în Porto) nu se mănâncă rece.

Începuseră să se irite.

Nu poți avea niciodată dreptate, nici măcar în restaurante.

N-am mâncat, n-am comandat altceva, am achitat nota,

Și mi-a venit să mă plimb pe-întreaga stradă.

Cine știa ce putea să însemne asta?

Habar n-aveam, dar mie așa îmi venise …

(Eu știu prea bine că-n copilăria oricărui era o grădină,

Privată sau publică, ori a vecinului.

Sunt tare sigur că joaca era acolo stăpână.

Și că tristețea este de-acuma).

Am știut-o dintotdeauna,

Dar dacă cerusem iubire de ce mi-au adus o

Dobradă așa cum e moda din Porto – rece ? Doar

Nu e un fel de mâncare ce se mănâncă rece,

Însă ei mi-au adus-o rece.

Eu nu m-am plâns, însă era rece,

N-o poți mânca niciodată rece, dar mie-mi venise rece.

-traducere de Catalina Franco

_________________________________

Um dia, num restaurante, fora do espaço e do tempo,

Serviram-me o amor como dobrada fria.

Disse delicadamente ao missionário da cozinha

Que a preferia quente,

Que a dobrada (e era à moda do Porto) nunca se come fria.

Impacientaram-se comigo.

Nunca se pode ter razão, nem num restaurante.

Não comi, não pedi outra coisa, paguei a conta,

E vim passear para toda a rua.

Quem sabe o que isto quer dizer?

Eu não sei, e foi comigo…

(Sei muito bem que na infância de toda a gente houve um jardim,

Particular ou público, ou do vizinho.

Sei muito bem que brincarmos era o dono dele.

E que a tristeza é de hoje).

Sei isso muitas vezes,

Mas, se eu pedi amor, porque é que me trouxeram

Dobrada à moda do Porto fria?

Não é prato que se possa comer frio,

Mas trouxeram-mo frio.

Não me queixei, mas estava frio,

Nunca se pode comer frio, mas veio frio.

*

Dobrada – un fel de tocană de burtă de vită, fel de mancare portughez ori brazilian

Guillame Apollinaire, ”Țiganca ”- ”La tzigane”

Guillame Apollinaire, ”Țiganca ”- ”La tzigane”

Țiganca deja cunoștea

Viețile noastre tăiate de nopți

I-am spus adio și apoi

Din ăst izvor țâșnise Speranța

Dragostea grea ca un urs privat

Dansă vertical când vrurăm

Și penele pasărea bleu își pierdu

Și cerșetorii-al lor Ave

Prea bine știam că suntem damnați

Dar speranța iubirii pe drumuri

Mână în mână ne duse cu gândul

La ce prezisese țiganca.

-Traducere de Catalina Franco-

__________________________

La tzigane savait d’avance

Nos deux vies barrées par les nuits

Nous lui dîmes adieu et puis

De ce puits sortit l’Espérance

L’amour lourd comme un ours privé

Dansa debout quand nous voulûmes

Et l’oiseau bleu perdit ses plumes

Et les mendiants leurs Ave

On sait très bien que l’on se damne

Mais l’espoir d’aimer en chemin

Nous fait penser main dans la main

A ce qu’a prédit la tzigane

Giovanni Raboni, „Quare tristis”*

Giovanni Raboni, „Quare tristis”*

Iar după viață ce e? o altă viață,

la fel, desigur, neașteptată, suavă,

un freamăt de nestăpânit, o rană

ce încă nu se închide, deși nu doare

– nu mai, nu atât. Cu încetul – de parcă

trase înapoi de o imensă lentoare,

toate au să-și primească numele

înapoi, orice mâncare o să apară pe masa

pe care se afla, uscată, fără mireasmă …

Frumoasă descoperire. Este un petec

în mintea ce știe că nu este foc fără fum,

și invers, că între tot și nimic se află

un jalnic armistițiu. Doar inima, bietul

suspect de ciumă, rezistă cu obstinație.

-traducere de Catalina Franco

____________________________

Dopo la vita cosa? ma altra vita,

si capisce, insperata, fioca, uguale,

tremito che non s’arresta, ferita

che non si chiude eppure non fa male

– non piú, non tanto. Lentamente come

risucchiati all’indietro da un’immensa

moviola ogni cosa riavrà il suo nome,

ogni cibo apparirà sulla mensa

dov’era, sbiadito, senza profumo…

Bella scoperta. È un pezzo che la mente

sa che dove c’è arrosto non c’è fumo

e viceversa, che fra tutto e niente

c’è un pietoso armistizio. Solo il cuore

resiste, s’ostina, povero untore.

*”Quare tristis” – „De ce ești trist”

Rainer Maria Rilke, ”Un vânt de primăvară – Ein Frühlingswind”

Îmi întind amândouă mâinile singur

și nimeni nu-mi spune pe unde sunt.

„Sunt ca și cum mi-aș pierde toată lumina”

Rilke

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Rainer Maria Rilke, ”Un vânt de primăvară – Ein Frühlingswind”

Vântul acesta ne aduce destinul;

Lasă-l, lasă-l să vină, vom arde totul,

tot ce orbește ne-apasă, tot chinul.

(Nu te mișca, ca să ne poată găsi).

Vântul cel nou ne poartă destinul.

De undeva vântul nou ne-ar aduce

în legănările lui lucruri fără nume

de peste marea a ceea ce suntem.

… Am fi ca acasă. O, dacă am fi …

(Ceruri în noi s-ar nălța, în noi ar pogorî.)

Însă cu vântul acesta de undeva

destinul uriaș iar și iarăși ne ocolește.

-traducere de Catalina Franco

______________________________

Mit diesem Wind kommt Schicksal; laß, o laß

es kommen, all das Drängende und Blinde,

vor dem wir glühen werden –: alles das.

(Sei still und rühr dich nicht, daß es uns finde.)

O unser Schicksal kommt mit diesem Winde.

Von irgendwo bringt dieser neue Wind,

schwankend vom Tragen namenloser Dinge,

über das Meer her was wir sind.

…. Wären wirs doch. So wären wir zuhaus.

(Die Himmel stiegen in uns auf und nieder.)

Aber mit diesem Wind geht immer wieder

das Schicksal riesig über uns hinaus

Rainer Maria Rilke, ”Singurătatea – Die Einsamkeit”

”Singurătatea” mea… – Meine ”Eisamkeit”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Rainer Maria Rilke, ”Singurătatea – Die Einsamkeit”

Singurătatea este ca o ploaie.

Ea se ridică din mări înspre seară;

Din depărtări stinghere, retrase, ea

pleacă la cerul care mereu o naște.

Și numai din ceruri coboară peste orașe.

Și cade în orele de îndoială

în diminețile când, de pe alei, se întoarce

la trupuri dezamăgite, la trupuri

care nu au aflat nimic, și – triste – se despart;

iar când ființe ce se urăsc

dorm împreună-n același pat: la acel ceas

singurătatea plutește pe ape …

-traducere de Catalina Franco

_____________________________

Die Einsamkeit ist wie ein Regen.

Sie steigt vom Meer den Abenden entgegen;

von Ebenen, die fern sind und entlegen,

geht sie zum Himmel, der sie immer hat.

Und erst vom Himmel fällt sie auf die Stadt.

Regnet hernieder in den Zwitterstunden,

wenn sich nach Morgen wenden alle Gassen

und wenn die Leiber, welche nichts gefunden,

enttäuscht und traurig von einander lassen;

und wenn die Menschen, die einander hassen,

in einem Bett zusammen schlafen müssen:

dann geht die Einsamkeit mit den Flüssen…

Guillaume Apollinaire, ”Noapte renană”-”Nuit rhénane ”

Guillaume Apollinaire, ”Noapte renană”-”Nuit rhénane ”

Paharul meu e plin de-un vin

Tremurător precum o flamă

Ascultați cântul trist al unui barcagiu

Spunând c-ar fi văzut șapte femei sub lună

Stoarceți al lor păr verde și lung până-n călcâi

Cântați tot mai înalt și mai dansați o rondă

Să nu mai pot s-aud cum cântă barcagiul

Și aduceți în juru-mi acele zâne blonde

Cu chipuri statuare și împletite coade

Ah Rhinul Rhinu-i beat când viile-i înoată

Al nopții aur cade în tremur de oglindă

Și vocea mereu cântă un vaiet ca de moarte

Zâne cu părul verde acum încântă vara

Paharul meu se sparge ca hohotul de râs

-traducere de Caitalina Franco-

___________________________

Mon verre est plein d’un vin

trembleur comme une flamme

Écoutez la chanson lente d’un batelier

Qui raconte avoir vu sous la lune sept femmes

Tordre leurs cheveux verts et longs jusqu’à leurs pieds

Debout chantez plus haut en dansant une ronde

Que je n’entende plus le chant du batelier

Et mettez près de moi toutes les filles blondes

Au regard immobile aux nattes repliées

Le Rhin le Rhin est ivre où les vignes se mirent

Tout l’or des nuits tombe en tremblant s’y refléter

La voix chante toujours à en râle-mourir

Ces fées aux cheveux verts qui incantent l’été

Mon verre s’est brisé comme un éclat de rire

Jorge Luis Borges, ”Tu – Tu”

Jorge Luis Borges, ”Tu – Tu”

Un singur om s-a născut, un singur om a murit

pe pământ

A afirma contrariul e doar statistică, e imposibilă adunare.

Nu mai puțin imposibil decât să aduni mirosul ploii cu visul visat aseară.

Omul acela-i Ulise, Abel, Cain,

primul om ce-a consemnat constelațiile,

omul care-a înălțat prima piramidă, omul care a scris hexagramele

Cărții Schimbărilor, fierarul gravat-a rune pe sabia lui Hengist,

arcașul Einar Tamberskelver, Luis de León, librăria zămislitoare-a lui Samuel Johnson,

grădinarul unui Voltaire, Darwin la prora lui Beagle, ori un evreu din camera morții, în cele din urmă, tu, eu.

Un singur bărbat a murit în Ilión, în Metaur, la Hastings, la Austerlitz, Trafalgar,

în Gettysburg.

Un singur om a murit în spitale,-n corăbii, în greaua singurătate,

în alcovul plăcerii și al iubirii.

Un singur om a văzut în zori răsăritul.

Un singur om a simțit în cerul gurii

apa proaspătă de la fântână, dulceața fructului și a cărnii.

Vorbesc de singurul, de unul, de cel totdeauna singur.

_______________________

-traducere de Catalina Franco

_______________________

Un solo hombre ha nacido, un solo hombre ha muerto

en la tierra.

Afirmar lo contrario es mera estadística, es una adición imposible.

No menos imposible que sumar el olor de la lluvia y el sueño que anteanoche soñaste.

Ese hombre es Ulises, Abel, Caín, el primer hombre que ordenó las constelaciones,

el hombre que erigió la primer pirámide, el hombre que escribió los hexagramas

del Libro de los Cambios, el forjador que grabó runas en la espada de Hengist,

el arquero Einar Tamberskelver, Luis de León, el librero que engendró a Samuel Johnson,

el jardinero de Voltaire, Darwin en la proa del Beagle, un judío en la cámara letal, con el tiempo, tú y yo.

Un solo hombre ha muerto en Ilión, en el Metauro, en Hastings, en Austerlitz, en Trafalgar,

en Gettysburg.

Un solo hombre ha muerto en los hospitales, en barcos, en la ardua soledad,

en la alcoba del hábito y del amor.

Un solo hombre ha mirado la vasta aurora.

Un solo hombre ha sentido en el paladar la frescura del agua, el sabor de las frutas y de la carne.

Hablo del único, del uno, del que siempre está solo.

Vicente Huidobro, ”Noapte – Noche”

Vicente Huidobro, ”Noapte – Noche”

Pe nea se aude cum lunecă noaptea

O melodie cade din arbori

Se-aud glasuri prin negură

Cu o privire mi-aprind țigara

De fiece dată când deschid gura

Umplu golul cu nori

În port

Catargele-s pline de cuiburi

Și geme vânt

printre aripi de păsări

Valuri leagănă o corabie moartă

Eu fluier pe mal

Mă uit la steaua care

printre degete-mi fumegă.

__________________________

-traducere de Catalina Franco-

__________________________

Sobre la nieve se oye resbalar la noche

La canción caía de los árboles

Y tras la niebla daban voces

De una mirada encendí mi cigarro

Cada vez que abro los labios

Inundo de nubes el vacío

En el puerto

Los mástiles están llenos de nidos

Y el viento

gime entre las alas de los pájaros

Las Olas Mecen El Navío Muerto

Yo en la orilla silbando

Miro la estrella que humea entre mis dedos