Robert Walser, ”Poetul – Der Dichter”

Visul dimineții și visul serii, lumina și noaptea; luna, soarele și stelele. Lumina trandafirie a zilei și lumina palidă a nopții. Orele și clipele; săptămânile și întregul an drag mie. De multe ori m-am uitat la lună ca la prietenul tainic al sufletului meu. Stelele au fost dragii mei camarazi. Ce fericit eram când soarele strălucea ca aurul în lumea de ceață palidă și rece. Natura era grădina mea, pasiunea mea, dragostea mea. Tot ce vedeam era al meu, pădurea și câmpul, copacii și potecile. Când mă uitam la cer, mă asemuiam unui prinț. Dar partea cea mai frumoasă era seara. Serile erau pentru mine basme, iar noaptea cu întunericul ei ceresc era pentru mine un castel magic plin de taine dulci și de nepătruns. Adesea, melodia plină de suflet a unei harpe cântată de mâna unui un biet om străpungea noaptea. Aș fi putut să ascult, să tot ascult. Atunci totul era bun, drept și frumos, iar lumea era plină de slavă și de o bucurie nespusă. Dar eram bucuros chiar și fără muzică. Mă simțeam îmbrățișat de ore. Le vorbeam de parcă erau ființe iubitoare și-mi imaginam că și ele vorbesc cu mine, le priveam de parcă aveau chip și simțeam că și ele mă privesc în tăcere, parcă cu un fel ciudat de ochi buni. Adesea mă simțeam de parcă m-aș fi înecat în mare, locuiam acolo atât de liniștit și fără zgomot și în tăcere. Păstram o relație plină de încredere cu tot ceea ce nimeni nu observă. Zile întregi mă gândeam la ceea ce nimeni nu se obosește să se gândească. Dar era un gând blând, iar tristețea mă vizita rar. Uneori, sălta în odaia mea retrasă ca un dansator nevăzut și plin de elan și mă făcea să râd. Nu răneam niciodată pe nimeni și nici mie nu mi-a făcut nimeni rău. Eram frumos, eram atât de frumos deoparte.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Der Morgentraum und der Abendtraum, das Licht und die Nacht; Mond, Sonne und Sterne. Das rosige Licht des Tages und das bleiche Licht der Nacht. Die Stunden und die Minuten; die Wochen und das ganze liebe Jahr. Vielmals schaute ich zum Mond empor wie zum heimlichen Freund meiner Seele. Die Sterne waren meine lieben Kameraden. Wenn in die blasse kalte Nebelwelt hinab die Sonne goldig schien, wie freute ich mich da. Die Natur war mein Garten, meine Leidenschaft, meine Liebste. Alles, was ich sah, war mein eigen, der Wald und das Feld, die Bäume und die Wege. Wenn ich in den Himmel sah, glich ich einem Prinzen. Aber das Schönste war der Abend. Abende waren mir Märchen und die Nacht mit ihrer himmlischen Finsternis war für mich ein Zauberschloß voll von süßen und undurchdringlichen Geheimnissen. Oft durchdrang die Nacht der seelenvolle Ton einer Handharfe, von irgendeinem armen Manne gespielt. Da konnte ich lauschen, lauschen. Da war alles gut, gerecht und schön, und die Welt war voll unaussprechlicher Herrlichkeit und Heiterkeit. Aber ich war auch ohne Musik heiter. Ich fühlte mich umgarnt von den Stunden. Ich redete mit ihnen, wie mit liebevollen Wesen und bildete mir ein, daß auch sie mit mir sprächen, ich schaute sie an, wie wenn sie ein Gesicht gehabt hätten, und hatte das Gefühl, als ob auch sie mich still betrachteten, wie mit einer seltsamen Art von freundlichen Augen. Oft kam ich mir wie im Meer ertrunken vor, so still und geräuschlos und lautlos lebte ich dahin. Ich pflegte einen vertraulichen Umgang mit allem, was kein Mensch merkt. Daran, an was zu denken kein Mensch sich Mühe gibt, dachte ich tagelang. Doch war es ein süßes Denken, und nur selten besuchte mich die Trauer. Mitunter sprang es wie ein unsichtbarer übermütiger Tänzer zu mir in die abgelegene Stube hinein und reizte mich zu einem Lachen. Ich tat niemand weh, und auch mir tat niemand weh. Ich war so hübsch, so schön beiseit.