”Scenă mută” face parte din volumul ”Tema dell’addio (Tema despărțirii, 2005) – o meditație asupra sensului suferinței, al bolii, al pierderii definitive, al desprinderii de viață și asupra rolului memoriei – un document liric conceput în urma pierderii premature a soției, talentata poetesă Giovanna Sicari.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Milo De Angelis, ”Scenă mută – Scena muta”
Ne ținem alături
de țipăt, în vreme ce trece
un doisprezece, iar clipa scoasă
din învârtejirile ei rămâne aici, în inima
neagră a verii, în anunțul
unei singure dăți. Tu
nu ești aici. Rămâne vocea ta absolută
din mesagerie, aceasta
moarte care nu-și are locul.
*
Esența cărnii rănite
rătăcea între doi pereți,
iubirea ieșea
din prezent și giulgiul
chipurilor era acolo, și între degete
era ciment și era beznă
toată lumina se închisese
în piept, toate aparențele
trandafirului, toată puterea
orei pierdute.
*
Sub firele agățate
noi am cerut o constanță,
printre halucinogene ceream
cunoașterea codicelui terestru,
cântarea bătând subteran
în vertebre.
Du-te
nimic ce moare,
pleacă tu rană a clipelor
ce se întorc aici.
*
Acolo unde se legănase sângele, unde
acel perfect împreună era cel mai mult al nostru,
acolo e umbra mușcatei, substanțele crucificate,
un metru de asfalt, de nimic
și răsuflarea-i de asfalt, buzele de asfalt,
tăcerea și plecarea
sunt de asfalt. Irevocabilul, cuvântul ultim,
chiar și pe el,
ni l-a dat tot asfaltul, asfaltul.
*
Neașteptatul ne adusese-n durerea
ce-n noi pregătise totul, în clipa
ruptă ritmului său, în sunetul
tocurilor, în răsufletul tot mai
stins: era o după-amiază
în august printre umbrele de pe șosea,
era al nostru nimic
de spus, era firul de glas,
era scena mută.
*
Tu erai ultima
femeie a vieții, erai furtuna
și liniștea, locul
unde lumina e însângerată
și sângele înflorește: câteva clipe
doar câțiva metri, mereu aici,
în cimentul vorbind, în orașul
îndrăgostiților, în liniștea
lavabourilor, sărutul
venise
și noi n-am mai fi
vrut să ieșim.
Astfel se moare, astfel –
la intrarea-ntr-o școală, un cerc perfect.
*
De-a lungul unei străzi din Roserio
și pe la umbră, umblu, stau lângă
tine, lângă sandalele tale
încinse de la asfalt, asfaltul
din orice vară, asfaltul
care pătrunde în sân, până ce-apare
rana, și până ce vederea
este la fel de tăcută ca și sfârşitul ei.
*
Noi, care am cunoscut
inima fiecei zile și inima fără vârstă,
ideea care iluminează carnea,
înțelepciunea măsurilor
și fulgerarea, noi ne părăsim aici,
aici, în doi coți de beton, cu un act
de prezență, o tremurare
în vară, un schimb de persoane.
-traducere de Catalina Franco-
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Ci teniamo vicini
all’urlo, mentre passa il dodici
e l’attimo separato
dal suo vortice resta qui, nel cuore
buio dell’estate, nell’annuncio
di una volta sola. Tu
non ci sei. Resta la tua assoluta
voce nella segreteria, questa
morte che non ha luogo.
*
L’essenza della carne ferita
vagava tra due muri,
l’amore usciva
dal presente e il lenzuolo
dei volti era lì, ed era cemento
tra le dita ed era buio
tutta la luce era chiusa
nel petto, tutte le parvenze
della rosa, tutta la forza
dell’ora persa.
*
Sotto i cavi sospesi
chiedemmo una costanza,
tra gli allucinogeni chiedemmo
di sapere il codice terrestre,
il canto sotterraneo che bussava
alle vertebre.
Vattene
nulla morente,
vattene ferita
dei minuti che tornano qui.
*
Dove ondeggiava il sangue, dove il perfetto
insieme era più nostro, c’è l’ombra
del geranio, le sostanze crocifisse,
un metro d’asfalto e di nulla
e il respiro è d’asfalto, le labbra d’asfalto,
il silenzio e l’andarsene
sono d’asfalto. L’ultimatum, anche quello,
ce l’ha dato l’asfalto, l’asfalto.
*
Un improvviso ci porta nel dolore
che tutto ha preparato in noi, nell’attimo
strappato al suo ritmo, nel suono
dei tacchi, nel respiro
che si estingue: era un pomeriggio
d’agosto tra le ombre della tangenziale,
il nostro niente
da dire, filo di voce, scena muta.
*
Eri l’ultima
donna della vita, eri il temporale
e la quiete, il luogo
dove la luce è insanguinata
e il sangue fiorisce: pochi minuti,
pochi metri, sempre lì,
nel cemento che parla, nella città
degli amanti, nel silenzio
dei lavandini, il bacio
avvenne
e noi non abbiamo
voluto più uscire.
Si muore così, all’ingresso
di una scuola, un cerchio perfetto.
*
Lungo una strada di Roserio
e di ombra, cammino, resto accanto
a te, ai tuoi sandali
che l’asfalto bruciava, l’asfalto
di ogni estate, l’asfalto
che penetra nel seno, finché appare
la ferita, finché la vista
è silenziosa come la sua fine.
*
Noi che abbiamo conosciuto
il cuore di ogni giorno e il cuore senza età,
l’idea che illumina la carne,
la sapienza delle misure
e il lampo, noi ci lasciamo
qui, in due metri di cemento, con un atto
di presenza, un battito
estivo, uno scambio di persona.
Meri Flo
catalinafrancoblog 