Robert Walser, ”Un oraș – Eine Stadt”

Într-o zi, în plină vară, am ajuns într-un oraș în care locuisem cândva, dar pe care nu îl mai văzusem de mulți ani. Orașul părea atât de palid, atât de fara culoare, încât mi s-a făcut frică de el. Mă plimbam pe străzile cunoscute, gândindu-mă că vederea lor mă va încânta și mă va înviora, dar se petrecea cu totul altceva, priveliștea mă lovea, și o descurajare ciudată, de nedescris, îmi străbătea sufletul dezamăgit. Totul mi se părea mort, oamenii păreau niște fantome. Casele palide mă priveau cu neplăcere, iar eu, la rândul meu, le priveam cu neîncredere. Femeile nu mi se păreau femei, bărbații nu erau bărbați, iar eu însumi devenisem o fantomă nefericită în împrejurimile fantomatice și nefericite. Tramvaiul electric mi s-a părea o nebunie, tot orașul îmi dădea impresia tristă a unui vis trist, fără speranță. Apăsat de neliniște și deprimat de impresiile proaste, m-am dus la un han să mă împrospătez puțin, dar nu am găsit decât o groază reînnoită. „De ce am venit aici”, gândeam, și am părăsit holul. Aleea pe care mergeam acum mirosea a teroare. O bătrână machiată mi-a zâmbit îngrozitor de la o fereastră. Mi se părea că aici crima era la ea acasă. Tânjeam după ceva adânc, după o răcoare, dar totul în jurul meu era plat, sufocant și gol. Era praf pe străzile înguste, îngrozitor de mici, unde păreau să trăiască și să locuiască pitici și animale asemănătoare paraziților și nu oameni. Ferestrele îmi zâmbeau ca niște strâmbături, iar ușile deschise de la intrare păreau larg deschise pentru orice fel de trădare, viciu ori crimă. Virtutea, cinstea, onestitatea nu mai păreau posibile în acest oraș părăsit de lume, nu aflam niciun chip de copil, copiii păreau să fi murit în acest oraș al privirilor holbate și îngrozite. Mă plimbam îndurerat, îmi venea să mă așez pe drum și să urlu ca un animal, ca un biet câine care și-a pierdut stăpânul drag și bun. Acest oraș era fără stea, fără soare și fără lună. Plin de tristețe, mi-am continuat drumul. Apoi am fost atras de o casă, o, de o casă în care fusesem atât de des. Locuisem odată în casa aceea și ce fericit intrasem și ieșisem. Acum nu mai puteam pricepe nimic. Am urcat timid scările, care erau prost îngrijite. Un sentiment de neliniște m-a însoțit până sus, unde apoi am revăzut odaia întunecată în care locuisem cândva, dar era o altă încăpere. N-am mai recunoscut-o. Era ca un sicriu și am simțit un fior de gheață de-a lungul șirei spinării. Apoi am plecat în căutarea unei femei pe care o iubisem, dar oamenii mă priveau ciudat și fără să înțeleagă, de parcă i-aș fi întrebat despre o femeie care va fi trăit cu o mie de ani în urmă. Ce dulce, ce iubitoare fusese. Încă-i simțeam mângâierea blândă a mâinii pe fruntea mea și, în vreme ce îmi continuam drumul, mi se părea că era pe cale să se apropie de mine și să mă sărute. Dar nu am întâlnit pe nimeni care să mă cunoască. Totul, totul era ciudat. Nu însemna nimic și nici eu nu însemnam nimic pentru niciunul dintre toți acei oameni străini. Am întors spatele orașului și am plecat mai departe.

-traducere de Catalina Franco-

Eines Tages, mitten im Sommer, langte ich in einer Stadt an, in welcher ich einstmals gewohnt hatte, die ich aber nun schon seit manchem Jahr nicht mehr wiedersah. Sie sah so bleich, so farblos aus, die Stadt, daß ich mich vor ihr fürchtete. Ich ging durch die altbekannten Gassen, in der Vermutung, daß mich ihr Anblick ergötzen und erquicken werde, doch es war ganz anders, der Anblick schlug mich nieder, und ein seltsames, unbeschreibliches Verzagen ging mir durch die enttäuschte Seele. Es kam mir alles so tot vor, die Leute erschienen mir wie Gespenster. Unerfreut starrten mich die bleichen Häuser an, und ich wiederum betrachtete sie voller Mißtrauen. Die Frauen kamen mir wie keine Frauen, die Männer wie keine Männer vor, und ich selber war zum unglücklichen Gespenst geworden in der gespenstischen und unglücklichen Umgebung. Das elektrische Tram erschien mir wie irrsinnig, die ganze Stadt machte mir den kummervollen Eindruck eines traurigen, hoffnungslosen Traumes. Gebeugt von der Unruhe und niedergeschlagen von den üblen Eindrücken, trat ich in ein Wirtshaus, um mich ein wenig zu erfrischen, aber ich fand nur neuerlichen Schrecken. »Warum bin ich nur hierher gekommen,« dachte ich, und ich verließ die Halle. In der Gasse, durch die ich nun ging, roch es wie nach dem Entsetzen. Ein altes geschminktes Weibsbild lächelte gräßlich aus einem Fenster zu mir herunter. Mir schien, als wenn der Mord hier herum zu Hause sei. Ich sehnte mich nach einer Tiefe, nach einer Kühle, aber es war ringsum alles flach, schwül und leer. Staub in den engen, fürchterlich kleinen Gassen, in denen Zwerge und ungezieferartige Tiere zu leben und zu hausen schienen und nicht Menschen. Die Fenster grinsten wie Grimassen mich an, und die offenen Haustüren sahen aus, als seien sie sperrangelweit offen für jegliche Art von Verrat, Laster und Verbrechen. Keine Tugend, keine Ehrlichkeit, keine Ehrsamkeit schien mehr in dieser weltverlassenen Stadt möglich, ich konnte kein Kindergesicht finden, die Kinder schienen gestorben zu sein in dieser Stadt des starrenden und stierenden Entsetzens. Ich ging wie wund umher, ich hätte mich am liebsten am Straßenboden niedersetzen und heulen mögen, wie ein Tier, wie ein armer Hund, der seinen lieben gütigen Herrn verloren. Ohne Stern war diese Stadt, ohne Sonne und ohne Mond. Traurig ging ich weiter. Da zog es mich in ein Haus, o, in ein Haus hinein, in das ich früher so oft gegangen. In dem Hause hatte ich einstens gewohnt, und wie fröhlich war ich aus- und eingegangen. Jetzt konnte ich das gar nicht mehr begreifen. Furchtsam stieg ich die Treppe hinauf, die schlecht gehalten war. Eine Beklemmnis begleitete mich hinauf, und da sah ich das dunkle Zimmer wieder, in welchem ich ehemals logiert hatte, aber es war ein anderes Zimmer. Ich kannte es nicht mehr. Es glich einem Sarg, und ein eisiger Schauer lief mir über den Rücken. Ich ging nun auf die Suche nach einer Frau, die ich geliebt hatte, aber die Leute schauten mich fremd und verständnislos an, als habe ich mich nach einer Frau erkundigt, die vor tausend Jahren lebte. Wie süß, wie liebevoll war sie gewesen. Ich fühlte noch die sanften Liebkosungen ihrer Hand auf meiner Stirn, und es war mir, wie ich nun so meines Weges weiterging, als sollte sie auf mich hinzutreten und mich küssen. Aber es begegnete mir niemand, der mich kannte. Alles, alles war fremd. Mir war nichts wert, und ihnen allen, den fremden Leuten, war ich nichts wert. Ich drehte der Stadt den Rücken und wanderte weiter.