Robert Walser, ”Plimbare – Spaziergang”

Robert Walser, ”Plimbare – Spaziergang”

Am făcut o plimbare plăcută, mică, încântătoare, ușoară și plăcută. Am trecut printr-un sat, apoi printr-un fel de râpă, apoi printr-o pădure, apoi peste un câmp, apoi iar printr-un sat, apoi peste un pod de fier, pe sub care curgea un pârâu larg, însorit, verde, apoi încet de-a lungul pârâului, și tot așa până a venit seara. Dar trebuia să mă întorc din nou în pădure. De altfel, cel mai probabil voi avea ceva de spus și despre pod. Era atâta sfințenie și nemișcare în pădure, atâta solemnitate. Când am ieșit din pădurea umedă de pini verde închis, am văzut doi copii la marginea pădurii care strângeau lemne și care aveau fețe și brațe încântător de luminoase. Soarele de iarnă arunca o minunată blândă lumină aurie peste dealul, peste pajiștile verzi și peste câmpurile maronii. Copaci goi și negri stăteau în soare. În vreme ce mergeam, am văzut chipul unui alt copil, unul dulce, care mi-a zâmbit. Și apoi, așa cum am spus, am ajuns la pod, totul strălucea și tremura în aurul și argintul soarelui. Apa curgea fericită și cuminte pe sub pod. Mai târziu, pe drumul de pământ, am întâlnit o femeie de care îmi amintesc pentru că m-a salutat cu prietenie. M-am gândit: „Ce plăcere este să poți să fii printre oameni.” Casele de pe celălalt mal al râului stăteau atât de frumos, atât de liber pe dealul verde, iar ferestrele erau pline de licăriri galbene. Un stol de păsări zbura în strălucirea arzătoare a serii. Am urmat stolul cu ochii până a dispărut. O parte a lumii era calmă și caldă și întunecată, cealaltă era rece și aurie în lumina strălucitoare. Liniștit, pas cu pas, am mers mai departe pana am intrat în sat. Acolo am văzut niște oameni, o femeie și un copil, pe sub copacii negri ca noaptea. Ochii ei m-au privit întrebător. Apoi am trecut pe lângă o casă bătrână care stătea singură într-un câmp larg deschis, cu o grădină micuță și minunat de ciudată, în fața sau lângă ea. Grădinița era împrejmuită cu un gard viu încâlcit, capricios, fantastic. Acum, dintr-o dată, totul devenise vis, iubire și fantezie. Toate cele la care mă uitam acum căpătaseră o formă mare și înaltă. Împrejurimile, chiar, părea să compună poeme, să fantazeze. Păreau să viseze cu ochii deschiși la propria lor frumusețe. Țara era cufundată într-o gândire adâncă, muzicală. M-am oprit, fermecat de frumusețea care mă înconjura, și m-am uitat atent în jur în toate zările. Era seară, verdele vorbea limba încântătoare a serii. Culorile sunt ca graiurile. Casa lângă care stăteam avea acoperișul atârnat peste ferestre ca o pălărie peste ochi. Nu sunt ferestrele ochii caselor? Acum trebuia să mă uit în sus la semiluna care stătea sus deasupra muntelui pădurii. Era minunat să văd cum pământul întunecat era atât de cald, atât de primitor, atât de mângâietor, de împăcat, și cum luna plutea și strălucea acolo sus, în singurătatea strălucitoare, palidă și rece a cerului. Culoarea lui era de un verde-argintiu ascuțit, de gheață. Divin de frumos și nespus de întunecat stătea pădurea cu vârfurile sale minunate de brad sub domnia grațioasei, glorioasei lune. Am trecut pe lângă o altă casă, o femeie stătea la uşă cu un pisoi ghemuit lângă ea. Am pășit în casă cu gândurile mele și am rămas acolo cu ele. „Cum se aseamănă oamenii și casele”, am murmurat pentru mine. Se întuneca din ce în ce mai mult. Serile sunt zeități, iar seara te simți ca într-o blândă, înaltă, melancolică biserică. Cerul palid era acum de un dulce roșu înflăcărat, era ca și cum cerul ar fi fost un obraz strălucitor de însuflețire și fericire. Un băiat de țăran trecea pe lângă mine cu o vacă cafenie. Copiii satului își spuneau frumos seara bună în întunericul tot mai cuprinzător al serii. Toate fețele înfloriseră sub strălucirea trandafirie a amurgului. Una cate una apăreau stelele. În drum stătea hanul. Am pășit înăuntru.

-traducere de Catalina Franco-


Ich habe einen wohligen, kleinen, appetitlichen Spaziergang gemacht, leicht und angenehm wickelte er sich ab. Ich ging durch ein Dorf, dann durch eine Art von Hohlweg, dann durch einen Wald, dann über ein Feld, dann wieder durch ein Dorf, dann über eine eiserne Brücke, unter welcher der breite, sonnige, grüne Strom vorüberfloß, dann den Strom langsam entlang und so fort, bis es Abend wurde. Doch ich muß wieder zu dem Wald zurückkehren. Übrigens werde ich sehr wahrscheinlich auch über die Brücke noch etwas zu sagen haben. Im Wald war es so heilig-still, so feierlich, und als ich aus dem feuchten, dunkelgrünen Tannenwald herauskam, sah ich am Rand des Waldes zwei Kinder, die Holz zusammengelesen hatten, und die so helle Gesichter und Arme hatten. Die Wintersonne warf einen milden, goldenen Wunderglanz über den Feldhügel, über grüne Wiesen und dunkelbraunes Ackerland. Kahle, schwarze Bäume standen in der Sonne. Da sah ich, indem ich so ging, ein neues Kindergesicht, ein süßes, welches mich anlächelte. Und dann kam ich, wie gesagt, zu der Brücke, die ganz im Golde und im Silber der Sonne schimmerte und zuckte. Wonnig und großartig floß das Wasser unter der Brücke. Später, im Feldweg, begegnete mir eine Frau, deren ich mich darum erinnere, weil sie mich so freundlich grüßte. Da dachte ich: »Welch ein Vergnügen ist es doch, unter den Menschen sein zu dürfen.« Die Häuser am anderen Ufer des Flusses standen so schön, so frei auf der grünen Anhöhe, und die Fenster waren voll gelben Schimmers. Eine Schar Vögel flog in den brennenden Abendschimmer hinein. Ich verfolgte mit meinen Augen die Kette, bis sie verschwand. Eine Seite der Welt war ruhig und warm und dunkel, die andere war kalt und goldig und schimmernd-hell. Ruhig, Schritt für Schritt, ging ich weiter, bis ich einbog ins Land. Alsdann sah ich einige Leute, eine Frau und ein Kind unter abend-schwärzlichen Bäumen. Ihre Augen sahen mich so fragend an. Dann ging ich neben einem Haus vorbei, das ganz allein auf freiem weiten Felde stand, ein zierliches, wunderseltsames altes liebes Gärtchen davor oder daneben. Das Gärtchen umzäunt von einer wunderlichen, phantastischen Hecke. Nun wurde mir mit einem Mal alles zu Traum, Liebe und Phantasie. Alles, was ich jetzt anschaute, nahm große und hohe Form an. Die Gegend selber schien zu dichten, zu phantasieren. Sie schien über ihrer eigenen Schönheit zu träumen. Das Land war wie versunken in ein tiefes, musikalisches Denken. Ich blieb bezaubert von der Schönheit, die mich umgab, stehen und schaute mich aufmerksam nach allen Seiten um. Es war Abend geworden, das Grün sprach eine herrliche abendliche Sprache. Farben sind wie Sprachen. Dem Haus, bei dem ich stand, hing das Dach in die Fenster hinab wie eine Kopfbedeckung in die Augen. Sind nicht die Fenster die Augen der Häuser? Ich mußte jetzt zum Halbmond hinaufblicken, der hoch über dem Waldberg stand. Wundersam war es mir, zu sehen, wie die dunkle Erde so warm, so gesellig, so wohlig-ruhig dalag, und wie der Mond da oben in der schimmernd-blassen und kalten Himmelseinsamkeit schwebte und glänzte. Seine Farbe war ein scharfes, eisigkaltes Silbergrün. Göttlich schön und unaussprechlich dunkel stand der Wald mit seinen reizenden Tannenspitzen unter dem graziösen Herrscher, dem herrlichen Mond. Ich kam an einem anderen Haus vorüber, eine Frau stand an der Tür, und ein Kätzchen kauerte neben ihr. Ich ging mit meinen Gedanken in das Haus hinein und blieb mit ihnen darin wohnen. »Wie sind Menschen und Häuser einander ähnlich,« sagte ich murmelnd zu mir selber. Dunkler und dunkler wurde es. Abende sind Gottheiten, und im Abend ist man wie in einer süßen, hohen, wehmutreichen Kirche. Am blassen Himmel stand jetzt ein feuriges, süßes Rot. Es war, als sei der Himmel eine Wange, die vor Glück und vor Seligkeit erglühe. Ein Bauernbursche führte eine braune Kuh neben mir vorüber. Die kleinen Dorfkinder sagten gar wunderschön aus dem zunehmenden Abenddunkel heraus guten Abend. Alle Gesichter waren rötlich angeglüht vom rosig-glühenden Abendrot. Schon zeigten sich die Sterne. Da war gerade das Wirtshaus am Weg. Ich ging hinein.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s