.. Dar Orlando era o femeie – Lordul Palmerston tocmai certificase asta. Și când scriem despre viața unei femei, putem, se știe, să lăsăm deoparte nevoia de acțiune și să o înlocuim cu iubire. Dragostea, după cum spunea poetul, este însăși viața unei femei. Și dacă o clipă ne uităm la Orlando stând la masă în timp ce scrie, trebuie să recunoaștem că nu a existat niciodată o femeie mai potrivită pentru acea vocație. Cert este că, fiind femeie, femeie frumoasă, femeie în floarea varstei, ea va abandona în curând această pretenție de a scrie și de a reflecta și va începe mai degrabă să se gândească la un paznic de vânătoare (și atâta timp cât se gândește la un bărbat, nimeni nu-i va găsi – cred – vreo vina unei femei). Și apoi ea va scrie o notă (și atâta timp cât ea scrie note, nimeni nu se va opune ca o femeie să scrie) și-i va da întâlnire duminica la amurg și duminica la amurg el va veni și paznicul va fluiera sub fereastra ei – și toate acestea, desigur, sunt chiar substanța vieții și singurul subiect posibil pentru un roman. Va face Orlando cel puțin unul dintre aceste lucruri? Vai – de o mie de ori vai, nu făcuse niciunul.

Trebuie să admitem atunci că Orlando era unul dintre acei monștri ai fărădelegii care nu iubesc? Era bună cu câinii, fidelă prietenilor, generozitatea însăși față de o duzină de poeți înfometați, avea o mare pasiune pentru poezie. Dar dragostea – așa cum o definesc romancierii de sex masculin – și cine, la urma urmei, o poate spune cu mai multă autoritate? – nu are nimic de-a face cu bunătatea, fidelitatea, generozitatea sau poezia. Dragostea înseamnă să scoți juponul și — Dar știm cu toții ce este iubirea. Făcut-a Orlando asta? Adevărul ne obligă să spunem nu, ea n-a făcut-o. Dacă, atunci, subiectul biografiei cuiva nu va iubi și nici nu va ucide, ci doar va gândi și va imagina, putem concluziona că el sau ea nu este mai bun decât un cadavru și, așadar, să-l părăsim.

__________________________-

-traducere de Catalina Franco-

But Orlando was a woman — Lord Palmerston had just proved it. And when we are writing the life of a woman, we may, it is agreed, waive our demand for action, and substitute love instead. Love, the poet has said, is woman’s whole existence. And if we look for a moment at Orlando writing at her table, we must admit that never was there a woman more fitted for that calling. Surely, since she is a woman, and a beautiful woman, and a woman in the prime of life, she will soon give over this pretence of writing and thinking and begin at least to think of a gamekeeper (and as long as she thinks of a man, nobody objects to a woman thinking). And then she will write him a little note (and as long as she writes little notes nobody objects to a woman writing either) and make an assignation for Sunday dusk and Sunday dusk will come; and the gamekeeper will whistle under the window — all of which is, of course, the very stuff of life and the only possible subject for fiction. Surely Orlando must have done one of these things? Alas,— a thousand times, alas, Orlando did none of them.

Must it then be admitted that Orlando was one of those monsters of iniquity who do not love? She was kind to dogs, faithful to friends, generosity itself to a dozen starving poets, had a passion for poetry. But love — as the male novelists define it — and who, after all, speak with greater authority?— has nothing whatever to do with kindness, fidelity, generosity, or poetry. Love is slipping off one’s petticoat and — But we all know what love is. Did Orlando do that? Truth compels us to say no, she did not. If then, the subject of one’s biography will neither love nor kill, but will only think and imagine, we may conclude that he or she is no better than a corpse and so leave her.

Virginia Woolf, ”Orlando”