Roberto Mussapi, ”Noaptea lui zece august – La notte del dieci agosto”

Nu plânge, Harun, în noaptea asta de august
când stelele cad și în întuneric lumina lor
dispare precum nisipul în somn:
ele – de-ar fi mereu imuabile – ți-ar părea stranii,
splendoarea lor imobilă carnea ți-ar ofensa-o.
Imaginează-ți că ar cobori, cu grația lor cerească,
moleculele de lumină întrepătrunse în întuneric,
ca încarnare a stelelor ce se spulberă-n praf,
și adu-ți aminte de povestea lui Habib beduinul,
cel îndrăgostit de un licurici,
care-și trăise fiece clipă privindu-i lumina, și-a
deznădăjduit când într-o noapte-a văzut-o murind.
Dar după ani de jelanie în frigul pustiului
a revăzut-o-n înalt, văzu dintr-odată într-o seară
cum, într-o stea fixă, sclipește iar:
licuriciul, rătăcitorul, lumina fenomenală,
se întorsese din cer la beduinul sărman.
Nici tu, sultan, și nici acel sărman Beduin,
n-au jeluit după-o stea ori după un licurici,
ci pentru singurul lucru după care ar plânge
un bărbat: după o femeie – era durere, acolo,
după lumina pierdută, o presimțire astrală
a timpului stingerii, o pierdere conținută deja
în rana minunii, și, era moartea – la depărtare de ceruri.
Întreabă-l pe Beduin, iubește cum se iubește un licurici,
dăruiește-te ei atâta timp cât trăiește,
și când o să-ți pară pierdută în noapte
în ochii ei vei afla, dintr-odată,
înălțătoarea lumină a stelelor fixe,
și-n ea, ce părea să piară în noaptea de august,
asemănarea fatală cu tine, pe care o implori.

-traducere de Catalina Franco-

Non piangere, Harun, in questa notte d’agosto
quando le stelle cadono e la loro luce si dissolve
nel buio come la sabbia nel sonno:
se fossero sempre fisse e immutabili ti sarebbero estranee,
e il loro splendore immobile offenderebbe la tua carne.
Immagina che scendano per una compassione celeste,
incarnazione d’astri che si disfanno in polvere,
molecole di luce che si compenetrano al buio,
ricorda la storia del beduino Habib che si innamoro di una lucciola
e visse ogni istante della sua luce guardandola,
e dispero vedendola morire in una notte.
Ma dopo anni di pianto nel gelo del deserto
una notte all’improvviso lui la rivide
risplendere alta in una stella fissa:
la lucciola, l’errante, la luce fenomenica,
tornava dal cielo al beduino analfabeta.
Né tu, sultano, né il povero beduino,
avete pianto per una stella o una lucciola,
ma per la sola cosa per cui piange un uomo,
una donna: li fu il dolore di luce persa,
premonizione astrale del tempo spegnente,
l’estinzione gia inclusa nella ferita del miracolo,
e la distanza dal cielo, la morte.
Impara dal beduino, amala come si ama una lucciola,
donati a ogni suo istante di sopravvivenza,
e quando lei ti parra persa nella notte
tu nei suoi occhi scoprirai di colpo
la luce alta delle stelle fisse,
e in lei che parve dissolversi in una notte di agosto
l’affinita mortale con te che la supplichi.