Wisława Szymborska, ”Numărul mare – Wielka liczba”

Patru miliarde de oameni pe lumea asta,

dar fantezia mea rămâne ca mai-înainte.

Cu numărul mare nu prea se descurcă.

O mișcă doar singularitatea.

Zboară prin întuneric ca o lanternă,

dezvăluie numai întâile chipuri care apar la mal,

în vreme ce restul rămâne în nevăzut,

în negândit, în neregretat.

Însă nici măcar Dante nu a putut să împiedice asta.

Ce să mai spunem când nu ești Dante.

Și asta când toate Muzele mă vizitează…

Non omnis moriar — o îngrijorare prea timpurie.

Dar oare doar să trăiesc o fi destul?

N-a fost niciodată de ajuns, cu atât mai mult acum.

Aleg să resping fiindcă nu am altă cale,

dar ceea ce resping este mai numeros,

și e mai dens, mai insistent ca oricând.

Cu prețul unor pierderi de nedescris – o rimă, un suspin.

La chemările tunetului răspund în șoaptă.

Despre cât de mult tac nu voi vorbi nicicum,

Un șoarece la poalele muntelui mamă.

Viața durează câteva urme de gheare în nisip.

Visele mele – nici măcar ele nu-s populate cum ar trebui să fie.

E-n ele mai multă singurătate decât mulțimi și zgomot.

Uneori, cineva mort demult apare pentru o clipă.

O singură mână mișcă mânerul.

Ecouri cresc peste casa goală.

Tăcută, cobor peste prag la vale,

parcă a nimănuia, deja anacronică.

De unde mai vine spațiul acela în mine –

Nu știu.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Cztery miliardy ludzi na tej ziemi,

a moja wyobraźnia jest jak była.

Źle sobie radzi z wielkimi liczbami.

Ciągle ją jeszcze wzrusza poszczególność.

Fruwa w ciemnościach jak światło latarki,

wyjawia tylko pierwsze z brzegu twarze,

tymczasem reszta w prześlepienie idzie,

w niepomyślenie, w nieodżałowanie.

Ale tego sam Dante nie zatrzymałby.

A cóż dopiero kiedy nie jest się.

I choćby nawet wszystkie muzy do mnie.

Non omnis moriar- przedwczesne strapienie.

Czy jednak cała żyję i czy to wystarcza.

Nie wystarczało nigdy, a tym bardziej teraz.

Wybieram odrzucając, bo nie ma innego sposobu,

ale to, co odrzucam, liczebniejsze jest,

gęstsze jest, natarczywsze jest niż kiedykolwiek.

Kosztem nieopisanych strat- wierszyk, westchnienie.

Na gromkie powołanie odzywam się szeptem.

Ile przemilczam, tego nie wypowiem,

Mysz u podnóża macierzystej góry.

Życie trwa kilka znaków pazurkiem na piasku.

Sny moje – nawet one nie są,jak należałoby, ludne.

Więcej w nich samotności niż tłumów i wrzawy.

Wpadnie czasem na chwilę ktoś dawno umarły.

Klamką porusza pojedyncza ręka.

Obrasta pusty dom przybudówkami echa.

Zbiegam z progu w dolinę

cichą, jakby niczyją, już anachroniczną.

Skąd się jeszcze ta przestrzeń bierze we mnie-

nie wiem.