William Butler Yeats, ”Nimic decât amintiri – Broken Dreams”

Ai fire albe în păr.

Când treci

tinerii nu-și mai pierd deodată răsufletul;

doar vreun bătrân te binecuvântă

căci rugăciunea ta

l-a salvat pe patul de moarte.

Pentru sufletul tău ce știa toate durerile inimii,

care altora le-a dăruit întreaga durere a inimii,

din suava copilă îmbobocind

frumusețea ta gravă – de dragul tău,

pentru doamna lui, cerul a anulat sentința –

atâta pace aduci tu în pacea aceea

fie și numai când te preumbli prin încăpere.

Frumusețea ta nu ne poate lăsa

decât palide amintiri, nimic altceva decât amintiri.

Și, într-o zi, când un tânăr va termina de vorbit,

îi va spune unui bătrân, ”Spune-mi de doamna aceea

pe care poetul prin cânt a înălțat-o

Când vârsta ar fi putut să-i fi răcit deja sângele.”

Vagi amintiri, nimic decât amintiri,

dar în mormânt, toate, toate, s-or reînnoi.

Certitudinea că într-o zi pe doamna

o voi vedea-o culcată ori în picioare, umblând,

în frumusețea ei de femeie iubind,

în fervoarea ochilor mei de tânăr,

ca un nebun m-a făcut să-i murmur.

Mai frumoasă ești ca orice altă femeie.

Dar trupul tău frumos are o pată:

mâinile tale mici nu-s frumoase

și mă tem nu cumva să alergi

și să vâslești din încheietura mâinii

în lacul acela tainic, veșnic întunecat,

unde vâslesc cei supuși legilor divine,

fiind desăvârșirea. Lasă-le

neschimbate mâinile ce-am sărutat,

din iubire pentru ce-a fost.

În miez de noapte moare și cea din urmă

bătaie; În nemișcare ziua-întreagă

am rânduit, vis cu vis și mai apoi vers cu vers,

răscolind o fantasmă de aer:

vagi amintiri, nimic decât pale amintiri.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________-

There is grey in your hair.

Young men no longer suddenly catch their breath

when you are passing;

but maybe some old gaffer mutters a blessing

because it was your prayer

recovered him upon the bed of death.

For your sole sake – that all heart’s ache have known,

and given to others all heart’s ache,

from meagre girlhood’s putting on

burdensome beauty — for your sole sake

heaven has put away the stroke of her doom,

so great her portion in that peace you make

by merely walking in a room.

Your beauty can but leave among us

vague memories, nothing but memories.

A young man when the old men are done talking

will say to an old man, “Tell me of that lady

the poet stubborn with his passion sang us

When age might well have chilled his blood.”

Vague memories, nothing but memories,

but in the grave all, all, shall be renewed.

The certainty that I shall see that lady

leaning or standing or walking

in the first loveliness of womanhood,

and with the fervour of my youthful eyes,

has set me muttering like a fool.

You are more beautiful than any one,

and yet your body had a flaw:

your small hands were not beautiful,

and I am afraid that you will run

and paddle to the wrist

in that mysterious, always brimming lake

where those that have obeyed the holy law

paddle and are perfect. Leave unchanged

the hands that I have kissed,

for old sakes’ sake.

The last stroke of midnight dies.

All day in the one chair

from dream to dream and rhyme to rhyme I have ranged

in rambling talk with an image of air:

vague memories, nothing but memories.