Robert Walser, ”Câinele de vânătoare – Der Jagdhund”

În micile mele, trebuie și pot să spun, foarte mici drumeții, văd tot felul de câini și chiar m-am îndrăgostit de nostimii flăcăiandri cu patru picioare. Există în primul rând câinele de căruță pe care măcelarii și lăptarii îl înhamă la cărucioarele lor. Este un puști chipeș și cuminte și îl respect enorm. De multă vreme aveam mereu în minte să spun un cuvânt despre el. Merită recunoaștere din toate punctele de vedere și, oricine își dă osteneala să-l observe cu atenție, nu va putea face altceva decât să-l laude pentru cum este el un model de zel și loialitate, pentru cum își înțelege el atât de frumos rostul și soarta și este absorbit de sarcina pe care o are de îndeplinit. El trage bucuros înainte căruciorul, de multe ori chiar înflăcărat și vijelios, iar când poate să lucreze corect, să tragă și să își folosească puterile, latră energic și fericit, astfel încât cineva să audă și să vadă clar cu câtă plăcere se bucură de munca lui. În dimineața asta, în plimbarea mea, am văzut un câine rostogolindu-se în zăpada proaspătă cu o adevărată încântare, oferind o priveliște care mi s-a gravat în minte. Câinii mari și puternici se joacă adesea fermecător cu copiii foarte mici și merită să vedem cum dulăul puternic se adaptează atât de frumos, atât de binevoitor, copilului delicat, oferind o atenție deosebită celor mai mici și mai fine mișcări pe care copilului are bucuria să le facă. Când vine vorba de atenție, câinele este rege, iar înțelegerea sa loială și sinceră strălucește surprinzător de înduioșător în ochii lui. Există mulți câini în orașul nostru și vă puteți da seama că sunt bine îngrijiți și tratați bine. Câinii de vânătoare sunt aproape îngrozitori în zelul lor furios. Stăteam vara trecută pe o piatră în pădurea liniștită de un verde adânc. De jur împrejur, o tăcere minunată, duioasă, poetică. Deodată, s-a pornit jalnica, nefericita, nenorocita vânătoare. Un sărman iepure sare prin liniștea pădurii, iar în spatele lui, cu urlete furioase care rup brusc tăcerea, aleargă câinele, săltând sălbatic, urmăritor înflăcărat, îngrozitor, teribil de devotat misiunii sale crude. Dar nu prinde iepurele, pentru că mai târziu sare din nou pe lângă mine, scoțând acum sughițuri de plâns de parcă ar fi fost rănit. Nu-și atinsese scopul, scopul pe care îl țintise cu pasiune, iar acum se lăsase pradă durerii. Totul era tristețe, totul era o dezamăgire de moarte.

-traducere de Catalina Franco-

Auf meinen kleinen, ich muß und darf sagen, winzig kleinen Wanderungen sehe ich allerlei Hunde, und ich habe die drolligen vierfüßigen Burschen schon ordentlich liebgewonnen. Da ist vornehmlich der Karrenhund, den die Metzger und Milchhändler an ihre Handwagen spannen. Er ist ein prächtiger, pflichtbewußter Kerl, und ich achte ihn ganz außerordentlich. Längst schon hatte ich immer im Sinn, einmal ein Wort über ihn zu sagen. Er verdient Anerkennung in jeder Hinsicht, und wer sich die Mühe nimmt, ihn aufmerksam zu beobachten, wie er so ganz und gar der Eifer und die Treue selber ist, wie er seinen Zweck und seine Bestimmung so schön versteht und aufgeht in der Aufgabe, die er zu erledigen hat, der wird nicht anders können als ihn loben. Freudig, ja oft sogar feurig und stürmisch zieht er den Wagen vorwärts, und wenn er so recht arbeiten, ziehen und seine Kraft anstrengen kann, läßt er ein kräftiges, fröhliches Gebell vernehmen, daß man deutlich hört und sieht, wie ihm der Dienst Vergnügen macht. Heute früh auf meinem Rundgang sah ich einen Hund sich mit wahrer Wonne im frischen Schnee hin- und herwälzen, was einen Anblick gewährte, der sich meinem Kopfe einprägte. Reizend spielen oft große starke Hunde mit ganz kleinen Kindern, und überaus sehenswert ist es, wie der kraftvolle Kerl sich da dem zarten Kinde so hübsch, so gefällig anpaßt und auf die kleinste und feinste Bewegung sorgfältig acht gibt, die das Kind beliebt auszuführen. An Aufmerksamkeit ist der Hund ein König, und sein treues ehrliches Verständnis leuchtet ihm überraschend schön aus den Augen. In unserer Stadt gibt es viele Hunde, und daß sie gut gehalten und gut behandelt werden, sieht man ihnen an. Beinahe schrecklich in ihrem wütenden Eifer sind Jagdhunde. Ich saß einmal vergangenen Sommer im stillen tiefgrünen Wald auf einem Stein. Ringsum wundersames, zartes, dichterisches Schweigen. Mit einmal rast die klägliche, jämmerliche Jagd daher. Ein armer Hase springt durch die Waldesstille, und hinter ihm her, mit zornigem Geheul, welches die Stille jäh unterbricht, rennt der Hund mit ungestümen Sätzen, der glühende, eingefleischte Verfolger, entsetzlich hingegeben seiner grausamen Aufgabe. Er kriegte aber den Hasen nicht, denn später sprang er wieder an mir vorbei, jetzt, so, wie wenn er verwundet worden wäre, Jammerlaute ausstoßend. Er hatte sein Ziel nicht erreicht, das leidenschaftlich ins Auge gefaßte Ziel, und gab sich jetzt dem Schmerze hin. Er war ganz Trauer, ganz tödliche Enttäuschung.