Yves Bonnefoy, ”Părăsind grădina-n ninsoare – Sortie du jardin sous la neige”

Un alt pictor, și care nu prea înțelege ce-ar trebui să facă cu ultimele ore în grădină. Blestemul, fuga, pământul cel nou, îmbrățișarea dintre Adam și Eva, pământul, noaptea, da, el știe bine despre ce este vorba. Și asta încearcă el să picteze.

Dar dacă atinge roșu, e sânge. La negru, este un strigăt. Dacă vrea să schițeze o față, e imediat un cap și acest cap este imens și se aruncă cu pietre în el din toate părțile. Dacă încearcă să se alăture bărbatului și femeii de acolo, gândul lui este ca o pasăre mare care se aruncă asupra lor, bătând din aripi, cu ciocul înainte. El șterge.

Mi-e teamă, spune Eva. Adam nu răspunde. Dar el o ia de încheietura mâinii, i-o strânge.

Și pictorul nu mai termină s-așeze în fața lor culmi teribil de-abrupte, încâlcite pe cât se poate, cu bolovanii alunecând sub picioarele lor. El îi silește să urce și, cum sunt goi, le zgârie brațele și le julește picioarele. Mi-e teamă, repetă femeia, și-i adevărat că pictura nu încetează să facă ca totul să tune împotriva trupurilor lor cu o voce teribilă, cu ecouri venind din toate felurile de coborâri dintre pământ și cer.

Ar putea fi Dumnezeu acest pictor?

Au trebuit să treacă peste arbori zdrobiți, și peste ape umflate, la un moment dat sunt aruncați de potop în albia râului până la brâu.

Dar iată cum artistul – fiindcă e un artist, nu-i așa? – se mai calmează puțin, din cauza trupului pe care va trebui acum să i-l dea Evei. Așa că o scoate udă din apă. Și e foarte seducătoare, pe umeri apa-i alunecă în lumina stelelor, îi acoperă sânii și îi lucește ușor pe șolduri. Dintre toate culorile, din tot desenul, pictorul i se dedică ei. O să îmbrace femeia, da, dar nu prea mult. E ca și cum ar inventa frumusețea, înainte de-a o împinge și mai departe în noapte pe Eva și pe tovarășul ei.

Înaintează în noaptea asta, sub grele rafale de vânt care încă mai răscolesc, deși ar părea mai slabe. Știm cu toții că vor avea a străbate o cale lungă, dar că în curând le va fi mai ușor, căci vor avea sub picioare ceva semănând a cărare. Eva se duce tot mai departe, cam ezitantă, totul, deodată e atât de negru. Abia de vede, într-un ultim moment, ramuri groase de care se împiedică. Cerul, până nu demult înstelat, s-a retras în lumea cealaltă.

Nu e frig, totuși.

Și iat-o pe ea simțind ceva foarte ușor pe umăru-i lăsat gol de pictor.

O atingere, furișată. O frunză, căzută dintr-un copac? O atinge, cu-n deget doar. Nu, e apă.

Apă, dar de ce apă? Dar lucrul acela de neatins tocmai i se-așează pe gât.

Și din nou, curând, pe brațu-nălțat, și din nou încă pe celălalt. Ce este, întreabă, la rându-i, Adam.

El s-a oprit, ea atinge mâna lui mare, și ea puțin udă. Își reiau drumul.

Și ziua ușor se ridică și-n jurul lor lumea e albă. A nins, e nea peste tot sub pașii lor, fiecare c-un sunet ușor, un fel de scrâșnet, la atingerea albei zăpezi. Zăpada imensă acoperă ramurile cu toată greutatea ei, o greutate care n-apasă.

De parcă cel care i-a blestemat ar fi fost alungat acolo pe cer, de către necunoscuta prietenă, care, odată ce și-a împlinit datoria, le înflorește trupurile cu degetele ei care li se par a fi fără număr.

_________________________________

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Encore un peintre, et qui comprend mal ce qu’il lui faut faire des dernieres heures dans le jardin. La malédiction, la fuite, le nouveau sol, l’étreinte d’Adam et d’Eve a meme le sol, dans la nuit, oui, il sait bien de quoi il s’agit. Et c’est bien ce qu’il cherche a peindre.

Mais touche-t-il a du rouge, c’est du sang. A du noir, c’est un cri. Veut-il ébaucher un visage, c’est aussitôt une tete et cette tete est immense et de toutes parts on jette sur elle des pierres. Cherche-t-il a rejoindre l’homme et le femme la-bas, sa pensée, c’est comme un grand oiseau qui s’abat sur eux, ailes battantes, bec en avant. Il efface.

J’ai peur, dit Eve. Adam ne répond pas. Mais il la prend par son poignet, il le serre.

Et le peintre n’en finit pas de placer devant eux des pentes tres raides, on ne peut plus buissonneuses, avec des gravats qui glissent sous leurs pieds. Il les oblige a les gravir, nus comme ils sont, il griffe leurs bras, écorche leurs jambes. J’ai peur, répete la jeune femme, et c’est vrai que cette peinture ne cesse pas de faire tonner tout contre leurs corps une grande voix, avec des échos qui dévalent de toutes sortes de pentes entre le ciel et la terre.

Ce peintre serait-il Dieu ?

Arbres secoués, eaux gonflées qu’il leur faut franchir, engagés dans leur flot jusqu’a mi-corps, une fois. Mais voici que l’artiste – car c’en est bien un, n’est-ce pas ? – s’apaise un peu, a cause du corps qu’il lui faut maintenant donner a Eve. En effet, elle est sortie de l’eau, ruisselante. Et c’est tres séduisant, cette eau qui glisse de ses épaules dans la clarté des étoiles, couvre ses seins, brille légerement sur ses hanches. De toute sa couleur, de tout son dessin, le peintre se voue a cette présence. Va-t-il vetir cette jeune femme, oui, un peu. C’est comme s’il inventait la beauté, avant de pousser plus avant encore Eve et son compagnon dans la nuit.

Ils avancent dans cette nuit, sous des rafales de vent qui tourbillonnent encore mais, dirait-on, un peu moins. Nous savons tous qu’ils auront a marcher longtemps mais que bientôt ce leur sera plus facile, car ils auront sous leurs pieds quelque chose comme une sente. Eve va de l’avant, un peu hésitante, tout est si noir, tout de meme. A peine si elle voit, au dernier moment, de grosses branches qui font obstacle. Le ciel, tout a l’heure encore étoilé, s’est retiré dans son autre monde.

Il ne fait pas froid, cependant.

Et voici qu’elle sent quelque chose de tres léger, sur son épaule que le peintre a laissée nue. Un effleurement, du tres furtif. Une feuille, tombée d’un arbre ? Elle touche, d’un doigt. Non, c’est de l’eau.

De l’eau, pourquoi ? De l’eau ? Mais la meme chose impalpable vient de se poser sur son cou. Et c’en est une autre, bientôt, sur ce bras qu’elle avait levé, et une autre encore. Qu’est-ce que c’est, demande Adam, a son tour. Il s’est arreté, elle touche sa grande main qui elle aussi est un peu mouillée. Ils reprennent leur marche.

Et le jour, peu a peu, se leve et le monde est blanc, autour d’eux. Il a neigé, la neige est partout sous leurs pas qui chacun font un petit bruit, une sorte de crissement, au contact de la nappe blanche. La grande neige couvre les branches de tout son poids qui ne pese pas.

C’est comme si celui qui maudissait avait été écarté, la-bas dans le ciel, par cette amie inconnue qui, sa tâche faite, vient effleurer leurs corps de ses doigts qui leur paraissent sans nombre.

**

„Zăpada nu se mulțumește să șteargă, să desființeze, să acopere realitatea. Ea dezvăluie. Pe de o parte ascunde și pe de altă parte dezvăluie. Și dezvăluie mai mult decât ascunde. […] Ascunde culorile și formele care ne înconjoară. În schimb, și datorită fragilității sale, arată ceea ce nu am ști niciodată fără ajutorul său, asigură promovarea infinitezimalului, negrăitului, interzisului, clandestinului. Permite invizibilului să fie văzut (la fel cum permite inaudibilului să fie auzit). »

Gilles Lapouge, ”Zgomotul zăpezii”