Poezia irlandezului William Butler Yeats ( Premiul Nobel) a cântat inițial vechile mituri ale Irlandei într-un limbaj muzical rafinat, mergând apoi spre o poetica a scuturării podoabelor.

__________________________________________________________

William Butler Yeats, „Trandafirului pe crucea timpului – To the Rose upon the Rood of Time”

Roș trandafir, mândru, trist trandafir din toate zilele mele!

Vino-mi aproape, voi a cânta despre străvechile vremuri;

Despre acel Cuchulain ce luptat-a cu valul amar;

Despre druidul cel sur, hrănit de păduri, cu ochii lui calmi,

unde se rotunjeau visele lui Fergus, acele tăinuite ruine;

și despre tristețea ta însăși, cu stelele ei bătrâne,

și care în sandale de argint dansase peste ape,

cântându-și melodia înaltă și singuratică.

Vino-mi, de soarta omului eu nu mă aflu orbit,

sub ramul iubirii și-al urii mă voi fi regăsit

în tot ce-i sărac și nechibzuit și trăind doar o zi,

în nemuritoarea splendoare pe drumul ei rătăcind.

Vino-mi aproape, vino-mi aproape – o, lasă

un strop de loc spre-a putea respira trandafirul!

să pot auzi ce e simplu, și ce-mi doresc cu ardoare;

viermele slab stând pitit în mica-i ascunzătoare,

șoricelul de câmp alergând pe lângă mine prin iarbă,

nădejdea amară ce vine și trece chinuitoare;

Dar caută singur s-auzi neînțelesele lucruri spuse

de Cel de Sus strălucitelor inimi de-amar de vremi apuse,

și învață cântarea într-o limbă pe care oamenii nu o știu.

Vino-mi aproape; Eu, înainte să-mi vină timpul, eu

voi să cânt străvechile cânturi, despre bătrânele Eire:

Roș trandafir, mândru, trist trandafir al tuturor zilelor mele.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Red Rose, proud Rose, sad Rose of all my days!

Come near me, while I sing the ancient ways:

Cuchulain battling with the bitter tide;

The Druid, grey, wood-nurtured, quiet-eyed,

Who cast round Fergus dreams, and ruin untold;

And thine own sadness, whereof stars, grown old

In dancing silver-sandalled on the sea,

Sing in their high and lonely melody.

Come near, that no more blinded by man’s fate,

I find under the boughs of love and hate,

In all poor foolish things that live a day,

Eternal beauty wandering on her way.

Come near, come near, come near—Ah, leave me still

A little space for the rose-breath to fill!

Lest I no more hear common things that crave;

The weak worm hiding down in its small cave,

The field-mouse running by me in the grass,

And heavy mortal hopes that toil and pass;

But seek alone to hear the strange things said

By God to the bright hearts of those long dead,

And learn to chaunt a tongue men do not know.

Come near; I would, before my time to go,

Sing of old Eire and the ancient ways:

Red Rose, proud Rose, sad Rose of all my days.