Robert Walser, ”Violeta – Das Veilchen”

Era o seară întunecată și caldă de martie, iar eu mă plimbam prin fermecătoarea zonă rezidențială, bogată în grădini a orașului. Mă intersectasem deja cu multe priviri de oameni. Mi se părea că ochii lor mă priveau mai adânc și mai grav decât de obicei, dar și eu mă uitam mai serios și mai lung în ochii celor care treceau pe acolo. Poate că începutul primăverii cu aerul ei plăcut aduce o strălucire mai puternică în ochi, iar în sufletul omului o magie străveche și nouă. Femeile se împlinesc și arată minunat în aerul de primăvară timpurie, cu sânii lor moi, cu pieptul lor ridicat. Poteca grădinii era negricioasă, dar foarte curată și plăcută. Mi se părea și voiam să-mi imaginez că merg pe un covor moale și prețios. Văzduhul părea plin de melodii. Primele flori își scoteau deja timid capetele albastre, galbene și roșii din pământul întunecat și misterios al grădinii. Mirosea și nu prea știam a ce. O întrebare liniștită și plăcută plutea prin aerul dulce, întunecat și blând. Am mers așa și, în timp ce mergeam, un sentiment tandru și vag de fericire îmi invada inima. Mă simțeam de parcă mă plimbam printr-un parc încântător, minunat și străvechi, când o femeie frumoasă, tânără și delicată veni spre mine, îmbrăcată în violet. Mersul ei era grațios și purtarea ei nobilă și, pe măsură ce se apropia, mă privea cu ochii ei ciudat de timizi, cu ochii ei căprui, ca de căprioară. M-am uitat și eu la ea și, după ce a trecut mai departe, m-am întors să o privesc, căci nu puteam rezista poftei și dorinței irezistibile de a o revedea, fie și numai din spate. Ca o fantasmă, silueta fermecătoare aluneca din ce în ce mai departe. O durere îmi sfâșie sufletul. „De ce trebuia să plece?” mi-am spus. Am privit-o până când a dispărut în întunericul care se aduna și care se împrăștia un dulce, prea dulce parfum. Apoi mi-am închipuit că am întâlnit o violetă mare, în formă de femeie, cu ochi căprui, și că acum violeta dispărea. Lampioanele, între timp, se aprinseseră deja și străluceau galben-roșiatic în seara palidă. M-am dus în camera mea, am aprins lampa, m-am așezat la vechiul meu birou și m-am pierdut în gânduri.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Es war ein dunkler, warmer Märzabend, als ich durch das reizende, gartenreiche Villenviertel ging. Vielerlei Menschenaugen hatten mich schon gestreift. Es war mir, als schauten die Augen mich tiefer und ernster an als sonst, und auch ich schaute den vorübergehenden Menschen ernster und länger in die Augen. Vielleicht ist es der beginnende Frühling mit der wohllüstigen warmen Luft, der in die Augen einen höheren Glanz legt und in die Menschenseelen einen alten und neuen Zauber. Frauen nehmen sich in der Frühlings- und Vorfrühlingsluft mit den weichen Brüsten, die sie tragen, und von denen sie gehoben und getragen werden, wunderbar aus. Die Gartenstraße war schwärzlich, aber sehr sauber und weich. Es kam mir vor, und ich wollte mir einbilden, ich gehe auf einem weichen, kostbaren Teppich. Voll Melodien schien die Atmosphäre. Aus der dunklen geheimnisvollen Gartenerde streckten schon die ersten Blumen ihre blauen und gelben und roten Köpfchen schüchtern hervor. Es duftete, und ich wußte nicht recht nach was. Es schwebte ein stilles, angenehmes Fragen durch die süße, dunkle, weiche Luft. Ich ging so, und indem ich ging, schmeichelte sich ein zartes unbestimmtes Glücksgefühl in mein Herz hinein. Mir war zumute, als gehe ich durch einen herrlichen, lieben und uralten Park, da kam eine schöne, junge, zarte Frau auf mich zu, violett gekleidet. Anmutig war ihr Gang und edel ihre Haltung, und wie sie näher kam, schaute sie mich mit rehartig-braunen Augen seltsam scheu an. Auch ich schaute sie an, und als sie weiter gegangen war, drehte ich mich nach ihr um, denn ich konnte der Lust und dem hinreißenden Verlangen, sie noch einmal, wenn auch nur im Rücken, zu sehen, nicht widerstehen. Wie eine Phantasieerscheinung glitt die reizende Gestalt mehr und mehr in die Ferne. Ein Weh durchschnitt mir die Seele. »Warum muß sie davongehen?« sagte ich mir. Ich schaute ihr nach, bis sie im zunehmenden Abenddunkel verschwand und wie ein süßer, übersüßer Duft verduftete. Da träumte ich vor mich hin, es sei mir ein großes, frauenförmiges Veilchen begegnet mit braunen Augen, und das Veilchen sei nun verschwunden. Die Laternen indessen waren schon angezündet und strahlten rötlich-gelb in den blassen Abend. Ich ging in mein Zimmer, zündete die Lampe an, setzte mich an meinen altertümlichen Schreibtisch und versank in Gedanken.