Robert Walser, ”Urcușul noaptea – Der nächtliche Aufstieg”

Totul era atât de ciudat pentru mine, de parcă nu l-aș fi văzut niciodată și l-aș fi văzut pentru prima dată în viața mea. Mergeam cu trenul printr-un lanț de munți. Se însera și soarele era atât de frumos. Munții păreau atât de mari, atât de puternici, și așa și erau. Prin înălțime și adâncime, o țară devine bogată și mare, câștigă în spațiu. Priveliștea mi se părea fastuoasă, cu stâncile ei falnice și cu frumoasele ei păduri întunecate. Vedeam potecile înguste șerpuind în jurul munților, atât de grațioase, atât de poetice. Cerul era senin și înalt, iar pe cărări umblau bărbați și femei. Casele de pe vale erau așezate atât de frumos, atât de liniștit. Totul mi se păre o poezie, o minunată poezie veche, mereu nouă prin continuitatea ei vie. Apoi s-a întunecat. Curând, stelele au început a străluci în valea neagră, adâncă și pe cer a apărut o lună albă strălucitoare. Albă ca neaua era cărarea care trecea prin chei. Eram stăpânit de o bucurie profundă. Eram fericit că mă aflam la munte. Eram fericit că aerul era curat, proaspăt și răcoros. Era minunat. Respiram cu însuflețire. Când trenul începu să meargă mai încet, am coborât în cele din urmă. Mi-am predat lucrurile și am continuat pe jos, prin munți. Era atâta lumină și atâta întuneric în același timp. Noaptea era divină. Brazi înalți se ridicau înaintea mea, auzeam izvoarele clipocind și murmurând, era o melodie atât de încântătoare, cuvinte și cântece atât de tainice. Fredonam eu însumi un cântec în noapte, în vreme ce urcam tot mai sus pe poteca luminoasă. Am ajuns la un sat, apoi am trecut printr-o pădure foarte întunecată. Mă loveam de pietre și de rădăcini și, după ce am pierdut calea dreaptă, de multe ori m-am izbit cu capul rătăcind printre copaci. Dar nu-mi venea decât să râd de toate astea. Doamne, ce măreție a fost in primul meu urcuș nocturn. Era atâta liniște, atâta tăcere. Era ceva sacru în toate. Vederea brazilor negri mă bucura teribil. Era miezul nopții când m-am trezit în valea înaltă în fața căsuței întunecate cu o lumină la fereastră. Cineva mă aștepta. Ce frumos este să ajungi într-o noapte liniștită, sus, sus, în pustietatea munților, pe jos, și să știi că te așteaptă cineva iubit. Am ciocănit. Un câine a început să latre. Am auzit pe cineva coborând în grabă scările. Ușa a fost deschisă. Cineva mi-a îndreptat o lampă sau o lanternă spre față. M-au recunoscut, a fost frumos, a fost atât de frumos – –

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Alles war mir so seltsam, so, als hätte ich es nie gesehen und sähe es zum erstenmal im Leben. Ich fuhr mit der Eisenbahn durch ein Gebirge. Es war Abend, und die Sonne war so schön. Die Berge kamen mir so groß vor, so gewaltig, und sie waren es auch. Durch Höhe und Tiefe wird ein Land reich und groß, es gewinnt an Raum. Verschwenderisch mutete mich die Bergnatur an mit den hochaufragenden Felsgebilden und mit den hochaufschießenden schönen dunklen Wäldern. Ich sah die schmalen Wege sich um die Berge schlängeln, so anmutig, so poesiereich. Der Himmel war klar und hoch, und auf den Wegen gingen Männer und Frauen. An den Halden standen so schön, so still die Häuser. Ein Gedicht schien mir das Ganze, ein altes herrliches Gedicht, ewig neu durch lebendiges Fortdauern. Dann wurde es dunkler. Bald schimmerten die Sterne in die tiefe schwarze Schlucht hinab, und ein glänzend weißer Mond trat an den Himmel. Schneeweiß war die Straße, die durch die Schluchten lief. Eine tiefe Freude bemächtigte sich meiner. Ich war glücklich, daß ich in den Bergen war. Und die reine frische, kalte Luft. Wie herrlich war sie. Ich atmete sie mit Leidenschaft ein. So fuhr der Zug langsam weiter, und endlich stieg ich aus. Ich gab meine Sachen ab und schritt nun zu Fuß weiter, hinaus in die Berge. Es war so hell und zugleich so schwarz. Die Nacht war göttlich. Hohe Tannen ragten vor mir auf, Quellen hörte ich gurgeln und murmeln, das war eine so köstliche Melodie, ein so geheimnisvolles Sagen und Singen. Ich sang selber ein Lied in die Nacht hinein, während ich auf der hellen Straße immer höher stieg. Es kam ein Dorf, und dann ging es durch einen ganz finstern Wald. Ich stieß mit dem Fuß gegen Wurzeln und Steine, und da ich den geraden Weg verloren hatte, stieß ich oft auch den Wandererkopf an Bäume hart an. Ich mußte aber nur lachen darüber. O wie prächtig war dieser erste nächtliche Aufstieg. Alles so still. Es lag etwas Heiliges über allem. Der Anblick der schwarzen Tannen freute mich tief. Mitternacht war es, als ich oben im Hochtale vor dem kleinen dunklen Hause anlangte, im Fenster war Licht. Es wartete jemand auf mich. Wie ist das doch schön, in stiller rauschender Nacht in einer hochgelegenen Natureinöde anzulangen, zu Fuß, gleich einem wild daherfahrenden Handwerksgesellen und zu wissen, daß man von jemand Liebem erwartet wird. Ich klopfte. Ein Hund fing an zu bellen, daß es weithin hallte. Ich hörte, daß jemand die Treppe eilig hinunter zu laufen kam. Die Tür wurde geöffnet. Jemand hielt mir die Lampe oder Laterne vor das Gesicht. Man erkannte mich, o das war schön, das war so schön – –