Robert Walser, ”Priveliștea – Die Landschaft

Totul era teribil de înfricoșător. Nicăieri vreun cer, pământul era ud. Plecasem, și pe când plecam mă întrebam dacă n-ar fi mai bine să mă întorc din nou acasă. Dar ceva vag mă atrăgea, așa că am continuat să-mi urmez drumul prin tot acel întuneric. Mă bucuram de nesfârșita tristețe care domnea în jur. Inima și imaginația mi se trezeau în ceață, în cenușiu. Totul era atât de gri. M-am oprit, înlemnit de frumusețea acelui urât, fermecat de nădejde în mijlocul acelei deznădejdi. Mi se părea că de acum înainte îmi era imposibil să mai nădăjduiesc la ceva. Apoi mi s-a părut din nou că o fericire dulce, de un farmec de nedescris, șerpuia prin peisajul plin de jale și mi s-a părut că aud sunete, însă totul era nemișcat. Un alt om umbla prin pădure, prin tot acel negru încărcat de melancolie. Silueta lui cu glugă era ceva mai neagră decât negrul peisajului. Cine era el, și ce voia el? Iar acum apăreau și alte siluete negre, dar niciuneia dintre siluete nu-i păsa de cealaltă, fiecăruia părea să-i fie destul să aibă de-a face cu sine. Nici mie nu-mi mai păsa de ce își doreau acești oameni și de unde ar fi putut să apară prin întuneric, însă mie-mi păsa de mine, așa că am intrat în propria mea obscuritate, care m-a îmbrățișat dintr-o dată și m-a atras cu brațele ei ude și reci. O, mi se părea că fusesem cândva un rege și că acum trebuia să hoinăresc ca un cerșetor prin lumea cea largă plină de ignoranță, plină de necugetare și de o groasă și întunecată lipsă de simțire; mi se părea că a fi bun era de o veșnică inutilitate și de o veșnică imposibilitate, că a avea intenții cinstite era o prostie și că noi toți eram doar niște mici copilași destinați dintotdeauna nebuniei și neputinței. Apoi, îndată după aceea, totul a fost din nou bine și am continuat să merg prin întunericul frumos și pios, cu un suflet nespus de fericit.

____________________________

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Alles war so schaurig. Nirgends ein Himmel, und die Erde war naß. Ich ging, und indem ich ging, legte ich mir die Frage vor, ob es nicht besser sei, mich umzudrehen und wieder heimzugehen. Aber ein unbestimmtes Etwas zog mich an, und ich verfolgte meinen Weg durch all die düstere Verhängtheit weiter. Ich fand an der unendlichen Trauer, die hier ringsum herrschte, Gefallen. Herz und Phantasie gingen mir auf in dem Nebel, in dem Grau. Es war alles so grau. Ich blieb stehen, gebannt vom Schönen in diesem Unschönen, bezaubert von den Hoffnungen inmitten dieser Hoffnungslosigkeiten. Es schien mir, als sei es mir fortan unmöglich, noch irgend etwas zu hoffen. Dann schien es mir wieder, als schlängle sich ein süßes, unsagbar reizendes Glück durch die trauervolle Landschaft, und ich glaubte Töne zu hören, aber es war alles still. Noch ein anderer Mensch schritt durch das Gehölz, durch all dieses schwermütige Schwarz. Seine vermummte Gestalt war noch um etwas schwärzer als das Schwarz der Landschaft. Wer war er, und was wollte er? Und nun tauchten bald noch andere schwarze Gestalten auf, aber keine der Gestalten kümmerte sich um die andere, jede schien genug mit sich selbst zu tun zu haben. Auch ich kümmerte mich nicht mehr, was diese Leute wollten und wohin sie gehen mochten in der Finsternis, sondern ich kümmerte mich um mich selbst und zog hinaus in die eigene Unklarheit hinein, die mich mit nassen, kalten Armen rasch umarmte und an sich riß. O es kam mir vor, als sei ich einst ein König gewesen und müsse nun als ein Bettler ziehen in die weite Welt, die da strotzt von Unkenntnis, die da strotzt von dicken und finsteren Gedanken- und Gefühlslosigkeiten; es kam mir vor, als sei es ewig nutzlos, gut zu sein, und ewig unmöglich, redliche Absichten zu tragen, und als sei alles töricht und als seien wir alle nur kleine Kinder, zum voraus den Torheiten und Unmöglichkeiten überliefert. Dann gleich nachher war wieder alles, alles gut, und ich ging mit unaussprechlich freudiger Seele weiter durch die schöne fromme Dunkelheit.