Robert Walser, ”Fetița – Das Mädchen”

În urmă cu câteva zile, într-o cârciumă sordidă, am făcut cunoștință cu un inimos profesor de arte plastice, care m-a invitat cu bunăvoință să-l vizitez în atelierul său pentru a-i vedea lucrările terminate și viitoare. Dar ce înseamnă asta în comparație cu școlărița pe care o văzusem cu mai puțin de o oră în urmă, întorcându-mă liniștit acasă de la plimbare în dimineața curată, senină și blândă. Micuța ducea de mână, ca o tandră și tânără mamă, o fetiță, care probabil era surioara ei mai mică. Mi s-a părut divin, ca un portret uman viu, chipul inocent și drag, și mi-am dorit imediat să fiu un pictor temerar și un maestru, ca să o pot picta după natură pe drăgălașa copilă, proaspătă și fericită. Am urmat-o, în liniște și nepăsător, pentru ca admirația și emoția mea să rămână ascunse de ea și să nu observe încântarea care mă cuprindeau la vederea ei. Era ca minunea care este atât de minunată fiindcă nu a învățat niciodată să se aprecieze și fiindcă zâmbește cu toată modestia bună și copilărească. Două codite lungi și delicate îi atârnau peste gât și spate și o panglică albastră era delicat legată de fiecare împletitură nostimă și minunată. Pășea cu o gingășie cerească, și când deodată și-a întors căpșorul, mi s-a părut că se ivește soarele dintre norii cenușii și reci spre a încânta pământul cu blândele lui raze, atât de prietenos și de frumos arăta chipul rotund și drăgălaș al frumoasei copile. Mersul ei era ca o melodie voioasă, copilărească. Melodiile mozartiene n-ar putea suna mai frumos și mai proaspăt. Cel mai dulce și mai drăguț lucru era marginea albă ca zăpada a chiloțeilor ei de copil in lumina soarelui. O, un astfel de copil, când îl vezi, face din tine un om mai nobil, mai voinic, mai prietenos și mai bun; înveți să-i mulțumești din nou lui Dumnezeu pentru existența binecuvântată și minunat de bogată în întruchipările ei; ești din nou cu adevărat fericit și răpit cu toată inima că ești o ființă umană printre alte ființe umane. La un colț de stradă am făcut la stânga pentru a mă întoarce acasă.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Vor einigen Tagen machte ich in einer anrüchigen Kneipe die Bekanntschaft eines kühnen Professors der schönen Künste, der mich huldvoll einlud, ihn in seiner Schaffenswerkstätte zu besuchen, um die fertigen und werdenden Kunstwerke zu besichtigen. Doch was will das bedeuten im Vergleich mit dem Schulkind, das ich vor noch nicht ganz einer Stunde sah, als ich vom leisen, milden sauberen Morgenspaziergang behaglich heimkehrte. Die süße Kleine, sie führte an ihrer Hand, gleich einer überzarten und überjungen Mutter, eine noch Kleinere, die wohl ihr Schwesterchen war. Göttlich mutete mich das lebendige, unschuldige, liebe Menschenbildnis an, und ich wünschte allsogleich, daß ich doch ein tapferer und meisterlicher Maler sei, damit ich das reizende Mädchen abmalen könnte, frisch und wonnig nach der Natur. Still und unauffällig, damit ihr meine Bewunderung und meine Rührung verborgen bleibe, und damit sie ja nichts merke von dem Entzücken, in welches ihre Erscheinung mich versetzte, ging ich hinter ihr her. Sie glich dem Wunder, das darum so wunderbar ist, weil es sich selbst noch nie gelernt hat, hochzuschätzen, und weil es lächelt in aller gütigen und kindlichen Bescheidenheit. Zwei längliche zarte Zöpfchen hingen der Holden über Nacken und Rücken, und an jeden lieben, lustigen Zopf war ein blaues Band zierlich gebunden. Himmlisch weich ging sie dahin, und einmal drehte sie das Köpfchen um, und da war es mir, als trete die Sonne aus dem grauen kalten Gewölk hervor, um die Erde mit ihren süßen Strahlen zu beglücken, so freundlich war das runde liebe Gesicht der kleinen Schönen. – Ihr Gang war wie eine herzumstrickende, jugendlich-fröhliche Melodie. Mozartische Melodien können nicht schöner und frischer tönen. Das Allersüßeste und -lieblichste war, wie von ihren Kinderhöschen der schneeweiße Rand ein ganz klein wenig zum Vorschein trat. O, solch ein Kind macht dich, wenn du es siehst, zum edleren, willigeren, freundlicheren und besseren Menschen; du lernst wieder Gott für das segenüberschüttete, bilderreiche Dasein danken; du bist wieder so recht aus dem entzückten Herzen froh, darüber, daß du Mensch bist unter Menschen. Eine Straßenecke kam, da bog ich links ab, um nach Hause zu gehen.