Robert Walser, ”Două povești ciudate despre moarte – Zwei sonderbare Geschichten vom Sterben”

”Servitoarea – Die Magd”

O doamnă bogată avea o servitoare care trebuia să aibă grijă de copil. Copilul era la fel de delicat ca razele de lună, curat ca zăpada proaspăt căzută și dulce ca soarele. Servitoarea o iubea ca pe lună, ca pe soare, aproape ca pe însuși Dumnezeul ei drag. Dar apoi copilul s-a rătăcit, nu se știe cum, iar slujnica l-a căutat, l-a căutat ​​în toată lumea, în toate orașele și țările, chiar și în Persia. Acolo, în Persia, într-o noapte, servitoarea a ajuns în fața unui turn sumbru și înalt, care se afla pe un râu larg și întunecat. Iar sus, în turn, era o lumină roșie, și pe această lumină a întrebat-o credincioasa servitoare: Nu poți să-mi spui unde este copilul meu? s-a pierdut, de zece ani îl caut! – Atunci caută încă zece ani! i-a răspuns lumina și s-a stins. Așa că slujitoarea a căutat copilul încă zece ani în toate părțile lumii, chiar și în Franța. În Franța se află un oraș mare, splendid, numit Paris, si acolo ajunse ea. Acolo, pe când stătea într-o seară în fața unei grădini frumoase, plângând fiindcă nu găsise copilul, și-a scos batista roșie pentru a-și șterge ochii cu ea. Deodată grădina s-a deschis și din ea a apărut copilul ei. L-a văzut și a murit pe loc de bucurie. De ce a murit? A ajutat-o asta? Era bătrână și nu mai putea îndura atâtea. Copilul este acum o doamnă înaltă și frumoasă. Dacă o întâlnești, salut-o din partea mea.

____________________________________________________

”Omul cu cap de dovleac – Der Mann mit dem Kürbiskopf”

A fost odată un om care avea o tărtăcuță goală pe umeri în loc de cap. Nu putea ajunge prea departe cu asta. Și totuși voia să fie întaiul! Unul ca el! – Avea o frunză de stejar atârnând din gură ca limbă, iar dinții îi fuseseră tăiați cu un cuțit. În loc de ochi, avea două găuri rotunde. Doua cioturi de lumânări pâlpâiau în spatele găurilor. Aceștia erau ochii. Nu putea vedea prea departe cu ei. Și totuși spunea că are cei mai buni ochi, lăudărosul! – Pe cap avea o pălărie înaltă; o scotea când cineva îi vorbea, atât de politicos era. Și a plecat omul la plimbare. Dar vântul sufla atât de tare, încât ochii i s-au stins. Apoi a vrut să-i aprindă din nou; dar nu avea chibrituri. A început să plângă cu rămășițele lumânărilor sale pentru că nu și-a găsit drumul spre casă. Acolo s-a așezat, a luat capul de dovleac între cele două mâini și a vrut să moară. Dar moartea nu era atât de ușoară pentru el. Un gândac a venit mai întâi și i-a mâncat frunza de stejar din gură. Înainte de asta, o altă pasăre venise și-i ciugulise o gaură în craniul de dovleac. Înainte de asta, venise și un copil și-i luase amândouă mucurile de lumânare. Atunci ar fi putut muri. Dar un gândac încă mănâncă frunza, pasărea încă ciugulește, iar copilul se joacă cu lumânările.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________-

Eine reiche Dame hatte eine Magd, die mußte das Kind hüten. Das Kind war so zart wie Mondstrahlen, so rein wie frisch gefallener Schnee und so lieb wie die Sonne. Die Magd hatte es lieb wie Mond, wie Sonne, fast wie ihren lieben Gott selbst. Aber da ging das Kind einmal verloren, man wußte nicht wie, und da suchte es die Magd, suchte es in der ganzen Welt, in allen Städten und Ländern, sogar in Persien. Dort in Persien kam die Magd eines Nachts vor einen finstern, hohen Turm, der stand an einem breiten, dunklen Strom. Hoch oben aber im Turm brannte ein rotes Licht, und dieses Licht fragte die treue Magd: Kannst du mir nicht sagen, wo mein Kind ist? es ist verloren gegangen, ich suche es nun schon zehn Jahre! – So suche noch weitere zehn Jahre! antwortete das Licht und erlosch. Da suchte die Magd weitere zehn Jahre lang nach dem Kind, in allen Gegenden und Umgegenden der Erde, sogar in Frankreich. In Frankreich ist eine große, prächtige Stadt, die heißt Paris, zu der kam sie. Da stand sie eines Abends vor einem schönen Garten, weinte, daß sie das Kind nicht zu finden vermochte und nahm ihr rotes Schnupftuch hervor, um ihre Augen damit abzuwischen. Da ging der Garten plötzlich auf, und ihr Kind trat heraus. Da sah sie es, und da starb sie vor Freude. Warum starb sie? Hat das denn etwas genützt? Sie war aber schon alt und konnte nicht mehr soviel vertragen. Das Kind ist jetzt eine große, schöne Dame. Wenn du ihr begegnest, so grüße sie doch von mir.

________________________________________

Es war einmal ein Mann, der hatte statt eines Kopfes einen hohlen Kürbis auf den Schultern. Damit konnte er nicht weit kommen. Und doch wollte er der Vorderste sein! So einer! – Als Zunge hatte er ein Eichblatt aus dem Munde hängen, und die Zähne waren nur mit dem Messer ausgeschnitzt. Statt der Augen hatte er bloß zwei runde Löcher. Hinter den Löchern flackten zwei Kerzenstümpchen. Das waren die Augen. Damit konnte er nicht weit sehen. Und doch sagte er, er habe die besten Augen, der Prahler! – Auf dem Kopf hatte er einen hohen Hut; den zog er ab, wenn jemand zu ihm redete, so höflich war er. Da ging der Mann einmal spazieren. Doch der Wind blies so heftig, daß die Augen ausloschen. Da wollte er sie wieder anzünden; aber er hatte keine Zündhölzchen. Er fing an zu weinen mit seinen Kerzenrestchen, weil er den Weg nach Hause nicht mehr finden konnte. Da saß er nun, nahm den Kürbiskopf zwischen seine beiden Hände und wünschte zu sterben. Aber das Sterben ging ihm nicht so leicht. Es kam vorher noch ein Maikäfer und fraß ihm das Eichblatt vom Munde weg. Es kam vorher noch ein Vogel, und pickte ein Loch in seinen Kürbisschädel. Es kam vorher noch ein Kind und nahm ihm beide Kerzenstümpchen weg. Da konnte er sterben. Noch frißt der Käfer am Blatt, noch pickt der Vogel, und das Kind spielt mit den Kerzchen.