Robert Walser, ”Dansatorul – Der Tänzer”

Am văzut odată la teatru un dansator care mi-a făcut o impresie profundă, mie și altor multor oameni care l-au văzut.

Parcă lua în derâdere pământul cu picioarele, cu atâta ușurătate, și pășind atât de ușor. În dansul lui cânta o muzică grațioasă, iar noi toți cei care ne aflam acolo nu ne-am mai gândit decât la ceea ce era atât de plăcut și de dulce, la tonurile ușoare și dulci sau la jocul picioarelor frumoase ale dansatorului. Sălta ca un cățelandru bine crescut, gata să sară, bine educat, care trezește afecțiune și simpatie țopăind neobosit. Ca nevăstuica din pădure alerga pe scenă și ca vântul sălbatic apărea și dispărea. Niciunul dintre cei care se aflau în teatru nu părea să fi văzut sau să fi crezut posibilă vreodată o asemenea bucurie. Dansul părea un basm din vremurile nevinovate de altădată, când oamenii, înzestrați cu putere și sănătate, erau copii care se jucau unii cu alții într-o libertate regală. Dansatorul însuși părea un copil minune din sfere minunate. Ca un înger, zbura prin văzduhul, pe care părea să-l arginteze, să-l aurească și să-l slăvească cu frumusețea lui. Era ca și cum aerul îl iubea pe iubitul, divinul dansator. Când cobora din văzduh, era mai puțin o cădere decât un zbor, ca o pasăre mare care zboară dar care nu poate cădea, iar când atingea din nou pământul cu picioarele lui ușoare, începeau imediat altele noi zboruri îndrăznețe Pași și sărituri, de parcă îi era imposibil să se oprească vreodată să danseze și să plutească, de parcă ar fi vrut, de parcă ar fi trebuit și ar fi dorit să continue să danseze neîncetat. Dansând, oferea cea mai frumoasă impresie pe care o poate face un tânăr dansator, și anume aceea de a fi fericit dansând. Era binecuvântat îndeplinindu-și profesia. Munca zilnică obișnuită poate face un om fericit – dar aici, acum, nu era muncă, ci un mod de a dansa jucăuș, de parcă glumea și cocheta cu dificultățile și de parcă săruta obstacolele în așa fel încât acestea să-l iubească și să trebuiască să-l sărute din nou. Semăna cu un prinț vesel al epocii de aur, scăldat în har, și toate grijile și tristețile, toate gândurile neplăcute dispăruseră din cei care îl priveau. A-l privi însemna să-l iubești, să-l onorezi și să-l admiri. Să-l vezi exersându-și arta însemna să fii cuprins de entuziasm pentru el. Cine l-a văzut a visat și a fantazat multă vreme după aceea.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________-

Ich sah einst im Theater einen Tänzer, der mir und vielen anderen Leuten, die ihn ebenfalls sahen, einen tiefen Eindruck machte. Er verspottete den Boden mit seinen Beinen, so wenig Schwere kannte er, und so leicht schritt er dahin. Eine graziöse Musik spielte zu seinem Tanz, und wir alle, die im Theater saßen, dachten darüber nach, was wohl schöner und süßer könne genannt werden, die leichtfertigen lieblichen Töne oder das Spiel von des lieben, schönen Tänzers Beinen. Er hüpfte daher wie ein artiges sprungfertiges, wohlerzogenes Hündchen, welches, indem es übermütig umherspringt, Rührung und Sympathie erweckt. Gleich dem Wiesel im Walde lief er über die Bühne, und wie der ausgelassene Wind tauchte er auf und verschwand er. – Solcherlei Lustigkeit schien keiner von allen denen, die im Theater saßen, je gesehen oder für möglich gehalten zu haben. Der Tanz wirkte wie ein Märchen aus unschuldigen, alten Zeiten, wo die Menschen, mit Kraft und Gesundheit ausgestattet, Kinder waren, die miteinander in königlicher Freiheit spielten. Der Tänzer selber wirkte wie ein Wunderkind aus wunderbaren Sphären. Wie ein Engel flog er durch die Luft, die er mit seiner Schönheit zu versilbern, zu vergolden und zu verherrlichen schien. Es war, als liebe die Luft ihren Liebling, den göttlichen Tänzer. Wenn er aus der Luft niederschwebte, so war es weniger ein Fallen als ein Fliegen, ähnlich wie ein großer Vogel fliegt, der nicht fallen kann, und wenn er den Boden wieder mit seinen leichten Füßen berührte, so setzte er auch sogleich wieder zu neuen kühnen Schritten und Sprüngen an, als sei es ihm unmöglich, je mit Tanzen und Schweben aufzuhören, als wolle, als solle und als müsse er unaufhörlich weitertanzen. Indem er tanzte, machte er den schönsten Eindruck, den ein junger Tänzer zu machen vermag, nämlich den, daß er glücklich sei im Tanze. Er war selig durch die Ausübung seines Berufes. Hier machte einmal die gewohnte tägliche Arbeit einen Menschen selig – aber es war ja nicht Arbeit, oder aber er bewältigte sie spielend, gleich, als scherze und tändele er mit den Schwierigkeiten, und so, als küsse er die Hindernisse, derart, daß sie ihn lieb gewinnen und ihn wieder küssen mußten. Einem heiteren, über und über in Anmut getauchten Königssohne aus dem goldenen Zeitalter glich er, und alle Sorgen und Bekümmernisse, alle unschönen Gedanken schwanden denen dahin, die ihn anschauten. Ihn anschauen hieß ihn gleich auch schon lieben und verehren und bewundern. Ihn seine Kunst ausüben sehen, hieß für ihn schwärmen. Wer ihn gesehen hatte, träumte und phantasierte noch lang nachher von ihm.