Rainer Maria Rilke, ”Neocrotit, acolo, în munții inimii – Ausgesetzt auf den Bergen des Herzens”

Neocrotit, acolo, în munții inimii. Privește,

iată-l cât e de mic: un ultim cătun de cuvinte,

iar, în înalt, și ea, oricât de mică ar fi, cea

de pe urmă casă a sufletului. Îl recunoști?

Părăsit, aici, pe munții inimii. Piatra-i

pământ sub mâinile lui. E-adevărat, aici

apare o floare; iar, din tăcuta prăpastie,

cântând răsare o iarbă neștiutoare,

Însă cel care știe? O, cine a început să știe

și tace acum, părăsit, în munții inimii.

Desigur, cu conștiința nevătămată, ființe

ferite, în siguranță, fiarele muntelui, umblă

și zăbovesc. Și, apărată, pasărea mare

se învârte în jurul negării pure a culmii. – Dar

neocrotit, aici, în munții inimii …

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________

Ausgesetzt auf den Bergen des Herzens. Siehe, wie klein dort,

siehe: die letzte Ortschaft der Worte, und höher,

aber wie klein auch, noch ein letztes

Gehöft von Gefühl. Erkennst du’s?

Ausgesetzt auf den Bergen des Herzens. Steingrund

unter den Händen. Hier blüht wohl

einiges auf; aus stummem Absturz

blüht ein unwissendes Kraut singend hervor.

Aber der Wissende? Ach, der zu wissen begann

und schweigt nun, ausgesetzt auf den Bergen des Herzens.

Da geht wohl, heilen Bewußtseins,

manches umher, manches gesicherte Bergtier,

wechselt und weilt. Und der große geborgene Vogel

kreist um der Gipfel reine Verweigerung. – Aber

ungeborgen, hier auf den Bergen des Herzens….