Piero Bigongiari, ”Corbul alb – Il corvo bianco”

O iluzie verde mai jos de negrul

dintre zăbrelele scării se întinde din negrul

scorojit: gravitate a unei iluzii

fără un centru în soare, o, primăvară,

ultima mea primăvară, prima a mea,

vino înapoi printre spinii pământului

spre-a strecura printre nori, printre puternice

umbre, albul înzăpezit: pajiști așteaptă

vuirea căprioarelor, pulberea proaspătă

în lemnul bătut frenetic de ciocănitoare,

iar vântul pare încă înghețat.

Deschideți, voi stele, ochiul în noaptea

din inimă, iluzii, dezvăluiți-vă, și

părăsiți-vă ramul, și coborâți, coborâți

încă verzi pe pământ, nu cu uscata

și roșiatica crăpătură a toamnei.

Corbul alb ciocăni-va prin iarba

unui etern anotimp : va fi un fulg alb

de nea coborât din înaltul de ceruri.

Pe scândura goală bate ciocanul.

Unde v-ați dus să înfloriți,

primăverilor?

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Un’illusione verde giù dal nero

dei graticci si espande, su dal nero

rugoso: gravità dell’illusione

senza centro nel sole, primavera,

mia primavera ultima, mia prima,

tornata tra gli spini della terra

a strisciare tra i dumi e le ombre forti

dei candori nevati: i prati attendono

il bramito dei cervi, il polverio

fresco del bosco entro cui batte il picchio

frenetico ed il vento par di brina.

Aprite, stelle, l’occhio nella notte

del cuore, rivelatevi, illusioni,

lasciate il ramo, scendete scendete

a terra ancora verdi, non col secco

sgrigliolio rosseggiante dell’autunno.

Il corvo bianco beccherà tra l’erba

d’un’eterna stagione: sarà un fiocco

di neve mossa dall’alto dei cieli.

Batte il martello sulle assi schiodate.

Dove siete andate, primavere,

a fiorire?