Peter Kolsek,”Holderlin”

Setea ta de divin era teribilă.

Atât de mare, încât chiar și în iubire

tu nu simțeai nimic, numai liniște.

În fața ochilor, în schimb, neîncetatul cortegiu ceresc:

zeii, o colorată nedefinită turmă pestriță

de ființe veșnice,-între care nu simți plictisul,

se întorc, se reîntorc în stacojiul eter,

cu sărutări acoperind capete capete,

și împreună pe-acolo pe-aici ne iau în inimă

soarta, de parcă simțirea și-ar ușura-o

de nebunia comisă sau ar voi să se facă

serioși în preajma copiilor!

Îndelung ți-ai urmărit râul,

însă nici o clipă nu ți-a pășit piciorul

și nici nu ți-ai sfâșiat hainele

ca lebedele ce câteodată se mânie

și-aripile-și le-nalță, lovindu-le.

Acum știm

de ce atât de aproape fost-ai de zei:

tu erai unul din ei.

Dar, dintr-o greșeală – țintuit pe pământ,

tu nu știai că ești zeu, unul din cei mai mari.

Râul tău

continuă-a curge, setea ta e setea pietrișului:

o clipă umed, o clipă uscat ori încins de soare,

și-apoi iar inundat de seceta timpurilor.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Strašen je bil tvoj pohlep po božjem.

Še večji, ker si tudi v ljubezni slišal

le molčanje.

Pred očmi pa nenehna nebeška promenada:

kako se bogovi, pisani čreda in jata

neskončnih, med katerimi nisi zaznal

dolgočasja, valjajo po škrlatnem etru

in si poljubljajo blažene glave,

zraven pa le tu in tam poskrbijo

za našo usodo, kot bi si oddahnili

od norčij ali se za hip zresnili

ob otrocih!

Dolgo si gledal v svojo reko,

a niti za trenutek nisi stopil vanjo

ali si celo poškropil oblačil

– vsaj kot labodi, ki včasih v jezi

dvignejo šklepetava krila.

Zdaj vemo,

zakaj si bil tako blizu bogovom:

ker si bil eden od njih.

A po pomoti, ki te je priklepala na kopno,

nisi vedel, da si eden največjih.

Tvoja reka

še zmeraj teče, tvoj pohlep je kot prod:

zdaj moker, zdaj suh, razbeljen od sonca,

zdaj spet preplavljen s siromaštvom časov.